Campania lui Obama împotriva ISIL

„Nu voi angaja trupele noastre să lupte într-un alt război terestru în Irak sau Siria. Este mult mai eficient să folosim capabilitățile noastre pentru a ne ajuta partenerii din teren să-și securizeze ei înșiși viitorul propriilor țări.“ (Barack Obama, septembrie 2014)

De câteva săptămâni, America se află din nou în război în inima Levantului. Wa­shing­to­nul a reușit să mobilizeze o coaliție de 40 de state într-o campanie care se des­fă­șoa­ră simultan pe mai multe fron­turi: un război aerian deopotrivă în Siria și Irak, în prim-planul căruia se află SUA; o ofensivă terestră în Irak, centrată pe forțele Bag­dadului și pe milițiile kur­de; un program de an­tre­nament și echipare a opo­zi­ției siriene, în tabere găz­duite de Iordania și zona kurdă; un efort in­ter­na­țio­nal – sub umbrela Rezoluției 2178 a Con­si­liului de Securitate – prin care se încearcă stoparea fluxului de luptători străini care se alătură cauzei Califatului Islamic – ISIL (un număr care pare să fi ajuns la 15.000, dintre care 1.500-2.500 provin din Europa și 1.000 din Asia). Sunt câteva concluzii ca­re se desprind când analizăm cele mai re­cente lovituri aeriene desfășurate de SUA împotriva forțelor ISIL.

De ce Siria

Mai întâi, bombardamentele s-au con­cen­trat masiv pe ținte strategice din Siria si­tua­te în apropiere de Allepo, Raqqah și Dayr az-Zawr. Aceasta este o măsură care se înscrie în logica exprimată de pre­șe­din­tele Obama și care vizează degradarea sis­tematică a capacităților ISIL. Și totuși, de ce este Siria centrul gravitațional al lo­vi­tu­rilor? Răspunsul îl aflăm din istoria nu prea îndepărtată. În mod tradițional, una din­tre lecțiile învățate de Statele Unite deo­potrivă în Vietnam și în Afganistan este aceea că victoria devine imposibilă atunci când inamicul dispune de un re­fu­giu teritorial în țara vecină capabil să ofe­re mișcării nu doar adăpost, tabere de an­trenament, dar mai ales perspectiva rea­li­mentării cu resurse. „Am permis ina­mi­cului să mențină un adăpost. Nu am fă­cut nimic niciodată în legătură cu Viet­na­mul de Nord, însă inamicul a putut astfel să se realimenteze, să se regrupeze, păs­trându-și intactă capacitatea de pla­ni­fi­care. Ori de câte ori există un astfel de adă­post, atunci avem o problemă“, mi-a spus recent generalul Tony Zinni, fost șef al Comandamentului Central, într-un in­terviu pentru Small Wars Journal. În ace­eași perspectivă se explică boom-ul în­re­gistrat de SUA după 2009 în utilizarea dro­nelor pentru eliminarea punctuală a lea­der­shipului Al-Qaeda adăpostit în zonele tri­bale din Pakistan. Totodată, în aceeași lo­gică de eliminare a adăpostului Al-Qaeda din Pakistan se înscriu și încercările re­pe­tate și parțial eșuate ale Washingtonului de a stimula mobilizarea Islamabadului în vederea restabilirii controlului formal asu­pra zonelor tribale din Nord-Vest. Pe acest fundal istoric, avem acum bom­bar­da­mentele desfășurate asupra ISIL în Siria și destinate să avarieze nodurile centrale, sis­temul nervos al infrastructurii de sprijin din spatele operațiunilor ISIL din Irak. Ce­le trei valuri (reunind avioane F-22, F-15, F-16, bombardiere B-1 și aproximativ 47 de rachete de croazieră Tomahawk) au vi­zat centre de comandă și control, in­fra­struc­tură de planificare, tabere de an­tre­na­ment și vehicule militare. Au fost lovite și 12 rafinării (fiecare producea 300-500 barili de petrol rafinat) esențiale pentru opri­rea fluxului financiar care alimentează rețeaua teroristă. Aceeași rațiune militară explică și celălalt pilon al strategiei SUA, de a pu­ne pe picioare un program de antrenament și echipare a unei forțe de 5.000 de lup­tători din opoziția si­ri­ană moderată, în tabere din Iordania și zona kurdă. Obiectivul tactic imediat este acela ca, sub umbrela aeriană a coaliției regionale (reunind Iordania, Emi­ra­tele Arabe Unite, Bahrein, Arabia Saudită și Qatar), for­țele locale moderate să țină la distanță și să limiteze extinderea ISIL.

Doctrina Nixon

Ca perspectivă de ansamblu însă, nu este greu să vedem că pachetul de măsuri anun­țat de Administrația Obama îm­po­triva ISIL se apropie foarte mult de con­turul a ceea ce istoria a consacrat drept „doctrina Nixon“. Aceasta din urmă a fost definitorie pentru politica de apărare americană post Vietnam. Iar principiul său coordonator era acela de a evita un nou angajament terestru în Asia care să înghită America într-un efort fără sfârșit. În esență, Nixon răspundea presiunilor pu­blice de a nu repeta un alt Vietnam: „În ce­ea ce privește problemele de securitate internă, Statele Unite vor încuraja și au dreptul să se aștepte ca această res­pon­sabilitate să fie asumată chiar de na­țiu­nile asiatice. (...) Dacă Statele Unite con­tinuă să răspundă cererilor de asistență prin asumarea primară a respon­sa­bi­li­tății de a apăra aceste țări când au pro­bleme interne, atunci ele nu vor avea ni­ciodată grijă de ele însele“, declara, în iu­lie 1969, președintele Nixon. Cu alte cu­vin­te, un fel de „să îi ajutăm să-și poarte răz­boiul, dar să nu o facem noi în locul lor“, o rețetă destinată să fixeze niște limite obi­ective, dar și să evite situația „pasagerului clandestin“. „Există un viitor pentru tac­ticile americane de contrainsurgență, în mă­sura în care, în circumstanțele po­tri­vite, unul dintre prietenii noștri din Asia ne cere sfatul și asistența. Dar unde tre­bu­ie să tragem linia este să devenim ma­siv implicați, cu propriile resurse uma­ne, și să le facem treaba în locul lor, mai degrabă decât ajutându-i să o facă ei înșiși. (...) Le vom oferi asistență pentru a-i ajuta să-și rezolve propriile pro­ble­me, dar nu o vom face noi în locul lor“, a explicat Nixon doctrina la insistențele unui jurnalist. Este o nuanță în jurul că­reia este construit întreg discursul pre­șe­dintelui Obama, ținut cu o zi înainte de ani­versarea a 13 ani de la atacurile de la 11 septembrie: „aceasta nu este exclusiv o bă­tălie americană. Puterea americană poate însemna o diferență decisivă, dar nu poate face pentru irakieni ceea ce tre­buie să facă pentru ei înșiși și nici nu pu­tem lua locul partenerilor arabi în se­cu­rizarea regiunii“. Aceeași perspectivă o găsim și în avanpremiera bom­bar­da­men­telor desfășurate în Siria pe 24 septembrie: „nu voi angaja trupele noastre să lupte într-un alt război terestru în Irak sau Si­ria. Este mult mai eficient să folosim ca­pabilitățile noastre pentru a ne ajuta par­tenerii din teren să-și securizeze ei în­șiși viitorul propriilor țări. Vom folosi puterea noastră aeriană. Îi vom antrena și echipa pe partenerii noștri. Îi vom con­silia și le vom acorda asistență“, a pre­cizat Obama. Cel puțin deocamdată, efor­turile pe care le vedem acum împotriva ISIL nu se înscriu în tradiția in­ter­ven­țio­nismului robust care a definit campaniile post-9/11 din Irak și Afganistan (mai de­vre­me sau mai târziu, ambele au sfârșit prin suplimentări masive de forțe terestre americane), ci fac parte din ceea ce până nu de mult Obama descria ca „leading from behind“, campanii preponderent off­shore, minimaliste, purtate de la distanță, unde predomină componenta de con­si­liere și furnizarea de capabilități selective și „chirurgicale“. În istorie, aceasta este o for­mulă asociată cu T.E. Lawrence (fo­lo­sită pentru mobilizarea revoltei arabe în tim­pul primului război mondial), Edward Lansdale (aplicată deopotrivă în Filipine și Vietnam) sau folosită de britanici în Oman (în timpul campaniei împotriva in­sur­gen­ței din Dhofar, 1965-1975) și se con­cen­trează preponderent pe consolidarea ca­pacităților instituționale ale partenerilor locali (prin mentorat, training, consiliere și acțiuni limitate ale forțelor speciale) ca­re trebuie, în cele din urmă, să-și poarte propriile bătălii.

Variabila-cheie

Dar oare sunt suficiente măsurile anunţate pentru a distruge ISIL? Puțin probabil. Mult lăudata coaliție internațională lu­crea­ză la viteze diferite. Riscurile sunt îm­păr­țite în mod disproporționat și inegal. Oda­tă cu trecerea timpului, anduranța coa­li­ției se uzează, prioritățile sunt reevaluate, resursele financiare atât de necesare, re­alocate spre alte priorități electorale. Mai toate elementele planului Obama - an­tre­narea a 5.000 de luptători din opoziția si­riană, loviturile tactice din Irak, dis­tru­gerea nodurilor de comandă și co­mu­ni­ca­ții, a taberelor de antrenament și a ra­fi­nă­riilor controlate de ISIL în Siria, plus Re­zoluția 2178 a Consiliului de Securitate, menită să opreasaca hemoragia de resurse umane internaționale, inclusiv occi­den­ta­le, pentru ISIL - sunt în sine componente de îndiguire, gândite să preseze și să oprească extinderea califatului.

Însă multe depind de capacitatea trupelor noului guvern de la Bagdad și a forțelor kur­de peshmerga de a recuceri teritoriul pier­dut, de a elibera orașe precum Fallu­jah, Tal Afar sau Mosul. Dar, în acest caz, va­riabila crucială va fi dată de triburile și comunitățile sunnite, bazinul popular în care înoată „peștele ISIL“, și de a căror mo­bilizare și cooptare depinde întreaga cam­panie. Este lecția învățată în timpul „Deș­teptării din Anbar“, din anii 2006-2007. Foar­te probabil, acesta este și motivul pen­tru care generalul John Allen, unul dintre artizanii revoltei sunnite din Anbar și fost comandant al campaniei NATO din Af­ga­nistan, a fost numit de Obama drept co­ordonatorul întregului efort de astăzi îm­potriva ISIL. Generalul Allen are o cu­noaș­tere la firul ierbii a terenului tribal de pe Eufrat și din vestul Irakului, știe cum să na­vigheze printre sensibilitățile unei cul­turi arabe, înțelege sistemul de valori și resorturile motivaționale ale comunităților sunnite: „am înțeles în esență că, dacă era să reușesc, asta va implica dez­vol­tarea unor relații foarte personale cu șe­i­cii, cu liderii comunităților tribale și mai ales să înțeleg cum este guvernat Irakul la nivelul civil“, mi-a spus generalul în­tr-un interviu din luna aprilie. Mai mult, a fost unul dintre actorii principali ai efor­tului de influențare a evaluărilor risc/be­neficiu ale triburilor locale, reușind să con­vingă leadershipul sunnit să formeze o alianță anti-Al Qaeda, realitate care, în ce­le din urmă, a schimbat decisiv ecuația de putere din Irak. Pe de altă parte, Allen știe și de ce succesul rebeliunii sunnite an­ti-Al Qaeda a fost doar unul temporar: „nu am stat suficient de mult astfel încât să lăsăm în urma noastră un context po­litic în care Maliki să fie perceput ca prim-ministru al arabilor și kurzilor, ca un premier al tuturor irakienilor“, mi-a spus generalul. În cele din urmă, cam­pania a fost pierdută în „inimile și su­fle­tele“ comunităților sunnite, care nu au vă­zut în Maliki mai mult decât liderul unui guvern șiit și al unui stat sectar care îi trata drept cetățeni de mâna a doua. Iată realitatea imediat capitalizată de către un antreprenor insurgent iscusit precum Abu Bakr al-Baghdadi și care, în timp, a per­mis revenirea ISIL. Practic, victoria mi­li­tară nu a fost urmată de una politică, prin care guvernul de la Bagdad să lanseze re­formele sociale și economice atât de ne­cesare pentru a recâștiga și menține lo­ia­li­tatea populației sunnite. Aceasta este una dintre lecțiile învățate nu doar în Irak, dar și în timpul campaniilor din Vietnam, Oman sau Afganistan: „dacă oamenii se ui­tă spre guvernul lor și văd un Karzai sau un Maliki, de ce ar vrea să lupte pentru aceștia? Trebuie să le oferi ceva pentru care să lupte, în care să creadă. Cred că am fi putut triumfa în Vietnam, da­că oamenii ar fi avut în Saigon un gu­vern în care să creadă, unul capabil să răspundă nevoilor lor“, mi-a spus ge­ne­ralul Zinni. De aici, insistența cu care toți responsabilii americani ai campaniei - Oba­ma, Kerry, Hagel sau Dempsey - vorbesc de „precondiția necesară“, variabila-che­ie pentru înfrângerea ISIL: prezența la Bag­dad a unui guvern inclusivist, care să re­con­cilieze cele trei mari grupuri cons­ti­tu­ti­ve ale Irakului - șiiții, sunniții și kurzii. //

CITIȚI ȘI

• Putin şi „jocurile foamei“ - interviu cu Ivan Krastev
• Limitele doctrinei Obama