Pe aceeași temă
Problema drepturilor omului, istoria conflictelor interetnice şi politice din regiune, economia şi geopolitica se intersectează într-o ţesătură complicată.
Agenţiile de presă transmit, începând din 5 iulie, informaţii despre incidente violente izbucnite în provincia chineză Xinjiang, în care au fost implicaţi mai întâi uigurii şi apoi chinezii (în 7 iulie). Situaţia a devenit suficient de gravă pentru ca preşedintele Hu Jintao să renunţe la reuniunea G8, iar din 8 iulie un vast dispozitiv militar de control să fie amplasat în Urumqi şi în alte oraşe ale provinciei.
Sensul evenimentelor a început să se clarifice abia câteva zile mai târziu. Ceea ce organizaţiile uigure au acuzat a fi o represiune contra minorităţii, iar preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a afirmat că este aproape un genocid s-a conturat tot mai clar ca fiind un conflict interetnic. Numărul victimelor a crescut la peste 180, uiguri sau chinezi, civili agresaţi de către grupuri etnice adverse sau victime ale operaţiunilor de restaurare a ordinii. Datele sunt încă neclare, accesul presei la informaţii fiind restrâns, dar o imagine mai nuanţată prinde contur. O imagine în care problema drepturilor omului, lunga istorie de conflicte interetnice, culturale şi politice din regiune, economia şi geopolitica se intersectează într-o ţesătură complicată.
Istoria oficială a Chinei include Xinjiang în graniţele imperiului încă din antichitate, dar realitatea istorică este diferită. Zona, deşi percepută tradiţional ca un spaţiu cultural sinic, nu a fost propriu-zis integrată administrativ în imperiu decât în epoca Qing. Situarea lor la porţile occidentale ale Chinei a fost decisivă pentru stabilirea politicii chineze faţă de uiguri: după o lungă perioadă în care împăraţii aspiră să-i integreze în conceptul universal al unei pax sinica, sunt, în fine, cuceriţi şi integraţi administrativ în imperiu în secolul al XVIII-lea. Pe parcursul acestei istorii, s-a produs o schimbare fundamentală şi în identitatea lor culturală: după secole de budism şi nestorianism, la începutul mileniului al II-lea, s-a produs islamizarea regiunii. Teritoriul uigur devenea, în felul acesta, spaţiul de întâlnire şi de separare a lumii islamice de cea extrem-orientală budistă şi confucianistă.
După cucerire, autoritatea chineză imperială, apoi China republicană şi, în fine, cea populară s-au confruntat cu revolte de amploare variată în această zonă, iar politica autorităţilor a fost neobişnuit de constantă în coordonatele şi metodele sale.
Evenimentele violente din Xinjiang au atras atenţia lumii abia după 1990. Faptul acesta a creat falsa impresie că originea lor se află în ultimul deceniu al secolului XX sau că această perioadă este una de excepţională multiplicare a manifestărilor separatiste antichineze. În fapt, la fel ca în secolul al XIX-lea şi în prima perioadă a secolului XX, după 1949, seria protestelor uigure a continuat într-un ritm inegal, dar constant, pe toată durata celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut.
În anii ‘50-‘60, politica „marelui pas înainte“ a accentuat nemulţumirea faţă de statul chinez şi resentimentele faţă de populaţia chineză s-au amplificat exponenţial. Această situaţie conţine un paradox care defineşte în bună măsură evoluţiile actuale din Xinjiang. Pe de o parte, autorităţile chineze duc o politică de dezvoltare economică şi socială a provinciilor vestice, cu efecte evidente: populaţia uigură s-a dublat din 1957 până astăzi. Pe de altă parte, de la o decadă la alta politica partidului a afectat aspecte importante din viaţa comunităţii: în epoca revoluţiei culturale, elitele etniei au fost epurate din structurile de partid şi de stat, religia islamică este ţinta multor restricţii, iar politica de asimilare culturală este o constantă. Datele demografice sunt, din nou, grăitoare: din 1940, prezenţa chineză a sporit până la actuala proporţie de aproape 50% din populaţia provinciei. Se adaugă politica statului de stabilizare a zonei, politică moştenită din epoca imperiului, teoretizată deja de la 1830, valabilă pentru toate zonele occidentale şi bazată pe principiul „apărare prin asimilare“.1
Acesta este cadrul general în care s-au petrecut o serie de evenimente violente: documentele chineze inventariază peste 200, până în 1981, şi alte peste 100, după 1990, episodul cel mai important, revolta din 1997, fiind datorat unei incursiuni a poliţiei într-o casă privată de rugăciuni în care se desfăşura ceremonia sfârşitului Ramadanului. Anii ‘90 par, de altfel, să fie marcaţi de o sensibilitate sporită faţă de aspectele religioase, care, într-o oarecare măsură, ocupă primul plan în defavoarea naţionalismului laic. Tendinţa aceasta a primit o semnificaţie nouă după 2001.
În anul 2002-2003, autorităţile chineze au făcut publice mai multe documente, care exprimă principiile fundamentale ale politicii statului în zonă şi indică alinierea politicii chineze (din raţiuni proprii) la cea a administraţiei Bush împotriva terorismului.
SUA nu au inclus în propria evidenţă a organizaţiilor teroriste decât Mişcarea Islamică a Turkestanului de Est, suspectată şi de legături cu Al-Qaeda. Din punctul de vedere al guvernului chinez, aceeaşi listă ar trebui să includă Organizaţia de Eliberare a Turkestanului de Est (cu posibile conexiuni cecene), Congresul Internaţional al Tineretului Uigur (care ar fi fost recent creată cu finanţare din partea Al-Qaeda), Frontul Revoluţionar Unit al Turkestanului de Est (organizaţie veterană, fondată de Yusupbek Mukhlisi în anii ‘70, cu susţinerea KGB) şi altele, de a căror existenţă reală însă mulţi specialişti occidentali se îndoiesc.2
Anul 2008, în contextul pregătirii Jocurilor Olimpice, a fost o ocazie pentru unele dintre acestea să îşi afirme intenţiile, iar cel mai serios atac s-a produs în iulie: 16 poliţişti de frontieră au murit într-un atentat la Kashgar.
Reacţiile internaţionale faţă de evenimentele recente sunt neobişnuit de modeste. Singurele declaraţii oficiale notabile au venit din partea Turciei şi Iranului, critice faţă de metodele chineze văzute ca agresiuni împotriva unei populaţii turcice şi musulmane. Pe de altă parte, Afganistanul şi Vietnamul au făcut declaraţii susţinând principiul integrităţii statale a Chinei.
Opinia publică internaţională este în mod evident mult mai puţin interesată de subiectul uigur decât de cel tibetan, urmărit cu multă emoţie acum un an. Desigur, există deosebiri culturale semnificative: Tibetul a intrat încă din secolul al XIX-lea în imaginarul universal ca teritoriul misterios al unei civilizaţii spiritualizate, imagine pe care budismul şi mai ales charismaticul Dalai Lama continuă să ne-o inspire. Turkestanul, dimpotrivă, a fost, începând cu secolul al XIX-lea, un spaţiu al disputelor politico-teritoriale puţin cunoscute şi greu de înţeles pentru majoritatea occidentalilor. Identitatea islamică a uigurilor este, mai ales în 2001, un dezavantaj suplimentar. Rarilor cunoscători ai istoriei acestui spaţiu în care tezaure de cultură budistă şi nestoriană sunt prezente în numeroase situri (Dunhuang este doar cel mai cunoscut), ideea unui eventual stat islamic le aduce inevitabil în memorie oroarea distrugerii de către talibani a statuilor de la Bamyan, în Afganistan.
Elemente mult mai pragmatice explică atitudinile oficiale (sau lipsa lor). Pentru statul chinez, Xinjiang nu este numai ceea ce geografia şi demografia ne arată: un teritoriu de dimensiunea Franţei, Spaniei şi Italiei laolaltă, ocupat de o populaţie cât a României. Turkestanul chinez este o zonă cu resurse excepţionale: 40% din rezervele naţionale de cărbune, cel mai mare zăcământ de uraniu, o treime din producţia de gaz natural a Chinei şi resurse petroliere care alimentează 14% din consumul casnic naţional. Chiar limitată la aceste elemente, importanţa economică a regiunii ar fi enormă. Rolul provinciei, cândva poartă a lumii chineze spre Asia Centrală şi Europa, pe Drumul Mătăsii, şi-a pierdut din importanţă în secolul al XIX-lea, când europenii şi americanii au deschis o cale nouă şi au dat Shanghaiului rolul de interfaţă economică a Chinei. Astăzi, rutele terestre spre centrul Asiei îşi recapătă importanţa: Xinjiang, învecinată cu Kazahstanul, este vitală pentru accesul Chinei la petrolul şi gazele din zona Mării Caspice.
Comerţul cu Iranul, pentru care China este principalul partener, trece de asemenea prin regiune, iar odată cu el şi influenţa chineză în Asia Centrală. Dezvoltarea accelerată a Chinei, nevoia sa de resurse, cu deosebire energetice, exclude orice posibilitate ca autorităţile chineze să accepte schimbări în statutul provinciei.
Interesele chineze în această privinţă se întâlnesc cu cele ale altor actori politici majori. Nu este vorba numai despre importanţa crescândă a Chinei în echilibrul de forţe internaţional, ci şi de rolul esenţial pe care îl are în stabilitatea statu-quo-ului în Asia Centrală. Dificila relaţie a Chinei cu regimul taliban în trecut, politica acestuia de încurajare a islamismului în rândul uigurilor, atragerea unora dintre aceştia în taberele de antrenament ale talibanilor arată că pericolele unei frontiere permeabile sunt reale şi ar face situaţia mult mai dificilă pentru toţi cei implicaţi în războiul din Afganistan. Într-un moment în care noua administraţie americană se concentrează asupra rezolvării acestui conflict, iar lumea se zbate într-o criză care afectează China mai puţin decât alte state, nu este surprinzător faptul că pentru cauza (de altfel greu de definit) uigură există foarte puţin interes internaţional manifest.
1. Ross Terrill, The New Chinese Empire, New York, 2003, p. 236-237.
2. Millward, p. 12-27.
