Chuck Hagel: un Eisenhower la Pentagon

Noul manager al Pentagonului va fi preocupat, asemenea lui Ike, de cum să menţină, să conserve puterea americană solvabilă.

 

Există, în general, o cerere masivă pentru implicarea Washingtonului, mai exact spus pentru leadership-ul său, în cele mai sensibile dosare contemporane: baia de sânge siriană, ambiţiile nucleare iraniene, ascensiunea Chinei, procesul de pace din Orientul Mijlociu, instabilitatea care se răspândeşte în Africa. Ce există mai puţin, însă, este disponibilitatea Washingtonului de a se afla mereu în prim-plan, de a răspunde cererii cu o ofertă echivalentă şi de a achita singur factura acestor responsabilităţi globale. Recalibrarea (chiar externalizarea) ambiţiilor globale a devenit o marcă înregistrată a doctrinei Obama. Într-un fel, ne aflăm mai puţin în faţa „naţiunii indispensabile“ a anilor ’90 şi mai mult în faţa unei „naţiuni epuizate“. Aşa rezuma DerSpiegel (sub titlul simbolic Global leadership vacuum: Europe incapable, America unwilling) atmosfera de neputinţă care pare să fi cuprins ambele maluri ale Atlanticului, cu o zi înaintea prestigiosului forum de securitate de la München.

 

Dar poate ceva mult mai profund explică această atitudine: o conştiinţă a propriilor limite. Şi poate nimic nu vorbeşte mai mult despre aceasta ca fascinaţia Administraţiei Obama pentru Eisenhower. În trecut, umbra lui Ike a dominat discursul preşedintelui Obama în momente cheie: atunci când anunţa suplimentarea afgană, în decembrie 2009, la West Point, dar şi miezul unor documente programatice, precum Strategia Naţională de Securitate. Desigur, pentru critici această nuanţă nu este decât o altă strategie de marketing pentru consum intern. Însă nominalizările recente pentru CIA şi Departamentul de Stat, dar mai ales cea de la Pentagon se înscriu într-o logică similară. În cele din urmă, nimic nu exprimă mai bine viziunea despre lume a senatorului Chuck Hagel ca Eisenhower. Discursurile, editorialele, cartea sa, cadoul preferat, până şi bibliografia cursului (Redifining Geopolitical Relationships) pe care l-a predat la Universitatea Georgetown în ultimii 3 ani au un singur numitor comun: Eisenhower. Iar asta înseamnă că, într-o „lume postoccidentală“, cu un viitor incert, în care puterea este dispersată şi „care aminteşte de tranziţiile din 1815, 1919 sau 1945“ (după cum punctează un recent raport al Atlantic Council şi care foarte probabil reprezintă fotografia sa despre lume), noul manager al Pentagonului va fi preocupat, asemenea lui Ike, de cum să menţină, să conserve puterea americană solvabilă.

 

Toate angajamentele americane, prezente şi viitoare, inclusiv oferta de bunuri publice globale, vor fi supuse unui test al solvabilităţii strategice. Asemenea lui Ike, Hagel este preocupat de supradimesionarea, de „obezitatea“ răspunsului american la ameninţările contemporane: „ Fiecare propunere trebuie cântărită în perspectiva unor consideraţii mai largi: necesitatea de a menţine un echilibru între programele naţionale…un echilibru între acţiunile de moment şi bunăstarea naţională viitoare... Nu putem ipoteca bunăstarea materială a nepoţilor noştri, fără a pune în pericol moştenirea lor spirituală şi politică. Vrem ca democraţia să supravieţuiască pentru toate generaţiile care vor veni, nu să devină fantoma insolventă a zilei de mâine“ avertiza Ike in celebrul sau discurs de adio din ianuarie 1961. Iar când vine vorba de cheltuielile Pentagonului, Hagel va trebui să dea repede un răspuns la întrebarea, ce inseamnă un buget echilibrat: „Cât de mult este suficient?“ Si ce presupune acest lucru pentru angajamentele Pentagonului? In viziunea raportului Atlantic Council (un think tank apropiat lui Chuck Hagel), unul dintre scenariile posibile, pe fondul proliferării capacităţilor anti-acces, ar putea chiar împinge Pentagonul spre o postură de “offshore balancer”.

 

Unul dintre cele mai dure reproşuri aduse împotriva lui Chuck Hagel în timpul audierilor de săptămâna trecută, în special de veterani precum John McCain, a fost, desigur, opoziţia sa faţă de faimoasa campanie de stabilizare a Irakului iniţiată de generalul Petraeus în 2007. Dezbaterea rămâne actuală, pentru că spune multe despre filosofia pe care viitorul secretar al Apărării va încerca să o imprime Pentagonului. Şi, în general, este o lecţie care va cântări decisiv atunci când, data viitoare, Hagel va fi chemat să îl sfătuiască pe preşedinte în chestiuni de pace şi război. Este, de altfel, sugestiv că ciocnirea din Congres are loc între doi foşti veterani ai războiului din Vietnam (fiecare cu o lectură complet diferită asupra moştenirii sale). McCain vede în campania de contrainsurgenţă a generalului Petraeus un succes tactic, pentru că termenul său de referinţă este anarhia care a urmat prăbuşirii regimului Saddam Hussein. Dimpotrivă, Hagel are o problemă de principiu cu faptul că războiul din Irak a trebuit să se întâmple, dar şi cu utilizarea forţelor americane în operaţiuni riscante, cu final deschis şi incert, de nation building. El contestă, în bloc, discernământul celor care au considerat Irakul un război necesar.

 

Pe de altă parte, Hagel nici nu mai poate îmbrăţişa iluzia powelliană că, în secolul XXI, războiul poate avea un deznodământ clar, limpede, lipsit de ambiguitate: fie alb, fie negru. Nu. Vremea victoriilor militare decisive pare sa fi trecut. Lecţia ultimului deceniu este cu totul alta. Trebuie să fim ne obişnuim cu nuanţele de gri, hibride, în care graniţele dintre civil şi militar se întrepătrund. Petraeus nu putea garanta un deznodământ decisiv, pentru simplul motiv că tot ceea ce poate spera un militar să obţină este „nu să câştige sau să piardă, ci să pregătească condiţiile pentru progres şi schimbare... Trebuie să recunoaştem că succesul campaniei noastre nu constă într-o simplă victorie militară, ci în capacitatea noastră de a pregăti terenul pentru ceilalţi actori“ (cum spunea generalul Graeme Lamb), în esenţă toate acele instrumente, fundamental civile, nonmilitare, care vor prelua responsabilitatea stabilizării. Este exact scenariul după care operează armata franceză, astazi, în Mali.

 

Dar dacă tot acest demers al recalibrării şi echilibrării angajamentelor de securitate globale, pe fondul unui secretar al Apărării programatic predispus evitării riscurilor militare (“este foarte uşor să intri în război, dar nu la fel de uşor să ieşi”), şi a unui preşedinte preocupat prioritar de nation-building acasă, transmite slăbiciune şi stimulează oportunismul geopolitic al actorilor cu intenţii anti-statu-quo?