Cipru: o insulă complicată și un țap ispășitor pentru disfuncțiile UE

Moneda euro din Cipru nu va mai putea părăsi insula și e foarte posibil să redevină o monedă națională, ceea ce ar putea marca sfârșitul monedei unice europene în forma actuală.

În timpul crizei care i-a copleșit eco­no­mia, Ciprul a dobândit reputația unei in­sule-problemă, principala responsabilă pen­tru propriile nenorociri. Mașinăria de re­lații publice a UE s-a pus în mișcare pentru a acre­di­ta explicația aceasta. Ac­tu­ala perioadă haotică a scos în evidență disfuncțiile me­canismului anticriză la ni­velul factorilor de decizie din Troikă – Comisia Eu­ro­peană, Banca Centrală Eu­ropeană și FMI. Deseori, aceș­tia au părut să im­pro­vizeze jalnic, într-o zi de­clarând cu încredere că Ciprul reprezintă unica problemă într-o vreme când sta­bi­li­tatea se întoarce în zona euro, în alta afir­mând, rău prevestitor, că năvala asupra conturilor private ale oamenilor ar putea fi un model pentru alte țări afectate de criza monetară. În realitate, Ciprul evi­den­țiază disfuncțiile din inima zonei euro, care se arată tot mai incapabilă să ac­țio­neze ca o autentică uniune monetară.

După 1999, experimentul mo­ne­dei comune a pus laolaltă 17 na­țiuni ale UE cu economii ine­gale, ce se bazau pe sectoare di­ferite de afaceri, industrie și co­merț, cu condiții și cicluri economice di­ferite. O doză puternică de ideologie a fost aplicată peste realitate de către politicieni ale căror cunoștințe economice sunt ade­sea minuscule: conform acestora, legile gra­vității economice ar putea fi sfidate, iar euro-zona ar putea fi transformată în­tr-o trambulină pentru viitorul stat co­mun european prin simplă voință politică. Dar încă dinaintea izbucnirii crizei eco­no­mice din 2009, devenise clar că baza po­li­ti­că pentru cooperare nu există. State mai pu­ternice sau mai pirpirii au deformat re­gu­lile, oricum șubrede, menite să sta­bi­li­zeze zona euro sau pur și simplu le-au sfi­dat.

Și acum, după ani de criză, unele reguli fun­damentale pentru menținerea UE sunt puse în discuție sau ignorate. Mecanisme de control au fost impuse de statul cipriot cu consimțământul Troikăi, restricționând sever mișcarea liberă a capitalului, unul din­tre stâlpii cooperării europene. Mo­ne­da euro din Cipru nu va mai fi identică cu mo­neda euro din alte țări europene. Ea nu va mai putea părăsi insula și e foarte po­sibil să redevină o monedă națională. Acest fapt ar putea marca sfârșitul mo­ne­dei unice europene în forma actuală.

Acționariatul băncilor și depunătorii au fost considerați de neatins în primii ani ai crizei economice. Banca Centrală Eu­ro­pea­nă a insistat chiar ca deținătorii de obli­gațiuni neasigurați să fie compensați în întregime, când băncile irlandeze au de­venit insolvente, în 2010. Acum, însă, se consideră că e legitim să fie vizați chiar mi­cii depunători, care au sub 100.000 de euro în bănci. O astfel de măsură fusese vă­zută înainte ca o cale spre panica fi­nanciară și spre fuga de bănci a cetățenilor obișnuiți. Ideea că „ajustările“ sunt acum în regulă ar putea avea legătură cu faptul că instituțiile financiare importante ale UE au reușit să se elibereze de toxicul sec­tor bancar de la periferia zonei euro. Așa că solidaritatea e privită acum ca un lucru de care putem să ne dis­pen­săm. Ma­re parte din cla­sa de mijloc cipriotă va fi dis­trusă. Dacă milioane de ce­tățeni din cla­sa de mijloc eu­ropeană se hotărăsc să ac­­țio­neze înainte de a de­ve­ni ur­mătoarele vic­time, atunci, pro­babil, își vor depune eco­­nomiile în băncile țărilor din inima zonei euro.

Chiar înainte ca aceasta să se întâmple, e limpede că zona euro a de­venit o en­ti­tate cu două niveluri, în ca­re un număr tot mai re­strâns de țări im­por­tante de­finesc abordarea crizei conform propriilor in­te­re­se. În același timp, un nu­măr în creștere de țări care se confruntă cu o reală criză economică ce putea dura mulți ani au parte de o re­lație cu Ger­ma­nia și alte țări nordice ase­mănătoare cu cea care a părut să existe me­reu între Sta­tele Unite și mare parte din America La­ti­nă în secolul XX. Cerând o „ajustare“ ge­nerală a deținătorilor de con­turi în bănci, factorii de decizie din UE au jefuit cadrul legal pentru dreptul de proprietate. Aceas­ta e o înfrângere îngrozitoare în termenii li­bertății economice¹.

Ciprul a fost prezentat lumii ca o insulă de­lincventă în căutare de aranjamente fi­nan­ciare ilicite. La apogeul crizei, Pierre Mos­co­vici, ministrul de Finanțe francez, a nu­mit Ciprul „o economie de cazino pe mar­ginea falimentului“². Dar, conform unui stu­diu publicat de Tax Justice Network, cu­prinzând date din 70 de țări, Germania este în acest moment unul dintre cele mai largi paradisuri ale evaziunii fiscale – si­tuându-se chiar înaintea Elveției și In­su­le­lor Cayman. Comisia Europeană a lansat deja procedura de infringement împotriva Germaniei din cauza ezitării autorităților fi­nanciare din această țară de a urmări spă­larea de bani. Într-un raport din 2013, po­li­ția germană a admis că tranzacțiile din Ita­lia, Rusia, Ucraina și Belarus se do­ve­desc tot mai problematice, fapt care pune declarațiile despre ilegalitățile Ciprului în­tr-o nouă perspectivă³.

Când elita politică cipriotă, susținută de o populație furioasă, a părut înclinată să res­pingă negocierea în termenii UE, revelații despre trecutul problematic al Ciprului s-au strecurat de la Bruxelles: au existat plân­geri că documente europene privind ne­go­cierile cu Rusia s-au scurs frecvent spre Mos­cova via Cipru, iar țările europene membre NATO ar fi nemulţumite în le­gă­tură cu delăsarea Ciprului în abordarea spi­onajului rusesc și a felului în care îm­piedică cooperarea europeană cu NATO din cauza problemelor cu Turcia.

Dar alunecoasa dimensiune levantină a Ci­prului era cunoscută de ani întregi. În 2004, Günther Verheugen, comisar european pen­tru extindere (căruia i s-a oferit recent un doctorat onorific la Cluj pentru serviciile sale în slujba cauzei europene), a neglijat avertismentele privind Ciprul, insistând că modelul UE este atât de puternic, încât poate absorbi și cele mai dificile cazuri. El a cedat, de asemenea, în fața Greciei, pro­tectoarea insulei cipriote, care amenința să blocheze extinderea UE spre țări ale fos­tului bloc comunist, în cazul în care Ci­prul nu este primit și el în UE.

Modelul de „afaceri“ cipriot era și el bine cu­noscut. Consiliul Europei a trimis patru delegații în Cipru, după 1989, în privința spălării de bani. Firmele de audit au afir­mat că nu au descoperit nimic scandalos, în ciuda cooperării slabe din partea ci­priotă; Comisia Europeană tocmai a an­gajat din nou una dintre aceste firme pen­tru un alt raport menit să convingă par­lamentele țărilor creditoare să dea bani pentru salvarea economică a Ciprului, ce fusese convenită pentru 25 martie.

Cancelarul german Angela Merkel a fost citată, în 2012, cu o declarație conform că­reia Ciprul, nu Grecia, este veriga slabă în cri­za zonei euro. Dar factorii de decizie din UE s-au comportat ca și când n-ar fi auzit.

În martie 2012, Germania și aliații acesteia au hotărât să impună pierderi grele de­ți­nă­torilor de obligațiuni din Grecia, pentru a re­duce datoria acestei țări de la 350 mi­liarde de euro la o sumă ce părea mai ac­ceptabilă, 200 de miliarde. Alternativa ar fi fost ieșirea Greciei din zona euro, ceea ce ar fi dezlănțuit un haos care ar fi putut să umbrească alegerile din Germania, din toamna acestui an. Această măsură a avut un impact cumplit asupra băncilor ci­pri­o­te, deja în agonie din cauza colapsului eco­nomiei grecești. Acum, băncile cipriote s-au aflat printre cele mai importante victime ale acestei parțiale amnistii financiare, din cauza investițiilor lor considerabile în Grecia.

Niște factori de decizie mai com­petenți ar fi putut să prevadă ne­cesitatea de a recapitaliza băn­cile cipriote ca parte a acor­du­lui privind Grecia din martie 2012, pentru a preîntâmpina o nouă ur­gen­ță în flancul sudic, deja fragil, al zonei eu­ro. În vara lui 2012, autoritățile cipriote au abordat Bruxellesul pe marginea aces­tui subiect. Ciprul a deținut Președinția UE în a doua jumătate a anului trecut. Dar negocierile privind o posibilă salvare fi­nan­ciară a UE au fost înghețate până după ale­ge­rile generale din Cipru, din februarie 2013.

Au existat semnale continue din partea ex­perților financiari privind potențialul Ci­pru­lui de a declanșa o nouă fază a crizei zonei euro. Dar Ciprul și aspecte generale ale administrării crizei europene au de­ve­nit prizonieri ai politicii electorale din Ger­mania, cu repercusiuni pe care puțini și le-ar fi putut imagina când abordarea gre­și­tă a problemei cipriote a declanșat cea mai serioasă criză a zonei euro, în martie 2013.

Într-o negociere care s-a prelungit târziu în noapte, Troika a pus în fața proaspăt alesului președinte al Ciprului, Nicos Anas­tasiades, o alegere de neînghițit: sau de­vastează depozitele bancare, inclusiv pe ce­le sub 100.000 de euro, sau este martor la reducerea valorii acestora, prin decizia BCE de a tăia finanțarea băncilor cipriote în câteva zile.

Dar o rezistență neașteptată a intervenit din partea populației cipriote și a elitei po­litice. Cum băncile cipriote au rămas în­chise vreme de 10 zile, Rusia s-a apropiat pentru a vedea dacă poate arunca o an­co­ră financiară care ar putea salva de la co­laps băncile cipriote. Moscova a rămas în­să impasibilă. Probabil cei mai abili dintre investitorii săi reușiseră deja să-și retragă investițiile din Cipru (posibil datorită fili­a­lelor din Londra ale băncilor cipriote, încă deschise). Oricum, de ce s-ar fi grăbit au­to­ritățile ru­sești să-i ajute pe acei cetățeni ruși care dovediseră că nu au încredere în băncile din Rusia pentru a-și păstra câș­ti­gurile? Acesta pare a fi fost mesajul de la Krem­lin către clasa de mijloc rusă: dacă vă de­pu­neți banii în afara Rusiei, n-o să miș­căm niciun deget pentru voi. Vladimir Pu­tin tre­buie să fi înțeles destul de repede că mo­dul în care Troika abordează criza este atât de oribil, încât este mai bine ca Rusia să stea în umbră, pentru a-i permite UE să demonstreze cât de inadecvată a de­ve­nit ca model al unei ordini liberale pane­u­ropene.

Uniunea Europeană s-a frag­mentat: țările bucuroase să fie în afara zonei euro, dar ne­li­niș­tite că vor fi atinse de în­cer­cările disperate ale Bruxe­lles­ului de a propaga moneda unică, și statele din zona euro. Acum, linia de demarcație separă țările creditoare, tot mai reticente să ofere sprijin, de cele în dificultate. Pro­blemele acestora din urmă derivă atât din propria lor imprudență, cât și din a fi parte a unei ordini economice ale cărei re­guli nu sunt în interesul lor, pe termen lung. Germania și alte țări din partea nor­dică a zonei euro cu un profil similar s-au descurcat destul de bine în epoca monedei unice, datorită calităților lor specifice, dar și datorită faptului că această epocă s-a potrivit foarte bine cu modul de func­ționare al economiilor lor. Nu e nicio gra­bă de a redesena arhitectura uniunii mo­netare, cu excepția cazurilor în care con­solidează pe mai departe avantajele țărilor nordice.

Wolfgang Schauble, implacabilul ministru de Finanțe al Germaniei, a declarat că Ci­prul a adoptat „modelul greșit“ de afa­ceri. Ministrul de Externe al Luxem­bur­gului, Jean Asselborn, a declarat Agenției Reuters că „Germania nu are dreptul să hotărască asupra modelului de afaceri al altor țări din UE. Nu trebuie să ajungem în situația în care, sub pretextul stan­dardelor tehnic-financiare, alte țări sunt înăbușite“. Din pură întâmplare, sectorul bancar al Luxemburgului depășește PIB-ul acestei țări de 23 de ori, în timp ce în cazul Ciprului depășirea ajunge la doar 7 ori.

Unei astfel de Uniuni Europene îi va fi tot mai dificil să-și exercite autoritatea sau poate chiar să rămână unită. Va fi in­te­resant de văzut ce părți de pe scena po­li­tică românească vor avea răspunsul co­erent în fața unui peisaj european brusc chinuit – răspuns care ar putea avea sens pentru alegătorii pe care caută să-i men­țină sau să-i recâștige.

Note:

1. Ben Davis, Ciprul – Ce ironie!?, Hinde Capital, 18 martie 2013

2. BBC news, 25 martie 2013

3. Germania: paradis fiscal pentru spălarea de bani, Deutsche Welle, 30 octombrie 2012

* Tom Gallagher tocmai a încheiat cartea cu titlul Europe’s Path to Crisis: the Story of the EU’s Utopian Union. Aceasta va apă­rea la sfârșitul anului în curs.

Traducere de MĂDĂLINA ȘCHIOPU