Pe aceeași temă
Pentru Statele Unite, coalitia anti-Iran a fost permanent un produs destinat consumului elitelor arabe moderate, un raspuns la o nevoie imediata: teama fata de ambitiile regionale ale regimului de la Teheran. Odata identificata aceasta nevoie, Washingtonul isi mobilizeaza toate resursele sale de diplomatie publica pentru a-si vinde produsul. Cei mai importanti oficiali ai Departamentului de Stat prezinta Iranul ca pe o amenintare extrema pentru securitatea regiunii, o putere fundamental revizionista, hotarata sa modifice in favoarea sa statu-quo-ul Orientului Mijlociu. In aceste conditii, perspectiva unui Iran nuclearizat devine o realitate inacceptabila pentru mentinerea pacii si securitatii internationale. Subsecretarul de stat pentru afaceri politice, Nicholas Burns, a definit in termeni foarte clari natura amenintarii si potentialul de santaj pe care Teheranul le induce in dinamica regiunii: "Iranul este o putere revolutionara... Obiectivele sale sunt acelea de a-si consolida pozitia in Orientul Mijlociu, de a deveni o putere militara dominanta in raport cu statele arabe moderate. Interesele sale vizeaza acel tip de dominatie pe care o capabilitate nucleara ti-l confera fata de statele vecine...". Mai mult, instabilitatea din Orientul Mijlociu este prezentata ca fiind un produs "made in Iran" exportat printr-o serie de "filiale" ale sale precum Hamas, Jihadul Islamic sau Hezbollah. Discursul Washingtonului distinge o coalitie a radicalilor impotriva fortelor moderate, o coalitie a dezordinii care se opune statelor care doresc ordine. Se speculeaza chiar clivajul religios fundamental al lumii arabe, prezentand politicile Teheranului si ale aliatilor sai ca o incercare a extremistilor siiti de subminare a legitimitatii politice a regimurilor sunite moderate. Urmeaza o ofensiva diplomatica fara precedent in incercarea de a asambla o balanta a puterii in favoarea fortelor moderate. Pe parcursul lui 2007, Condoleezza Rice intreprinde in zona 8 turnee diplomatice. De asemenea, este de remarcat lobby-ul si structura mesajului promovat de Israel, care devine un pilon esential al unei coalitii anti-Iran si care isi arata pe acest fond disponibilitatea de a coopera cu fortele arabe moderate. La 6 iunie 2007, Sallai Meridor, ambasadorul Tel Avivului in Statele Unite, declara ca "in ceea ce priveste Iranul, exista o convergenta fara precedent intre Israel si statele arabe. Ingrijorarea lor fata de Iran este la fel de profunda ca a noastra. Intrebarea este daca aceasta coalitie a fricii (comune) de Iran poate fi transformata intr-o coalitie constructiva? Oare faptul ca avem acelasi dusman ne poate apropia, ne poate face prieteni?". Se miza pe faptul ca, pentru prima data, Israelul nu mai era perceput ca fiind marea problema a lumii arabe. Teama fata de un Iran nuclearizat si cu ambitii hegemonice era mai puternica. Mesajul promovat in egala masura de Washington si Tel Aviv era acela ca ascensiunea Iranului si proliferarea extremismului controlat de la Teheran amenintau supravietuirea politica a regimurilor moderate din lumea araba. Tensiunea atinge cote maxime in luna octombrie 2007, cand presedintele Bush anunta ca evitarea celui de-al treilea razboi mondial echivaleaza cu stoparea eforturilor Iranului de achizitionare a unei capacitati nucleare. Iar optiunea naturala de a evita un astfel de scenariu apocaliptic era o coalitie anti-Iran care sa asocieze elitele arabe moderate cu Statele Unite si Israelul. Acest lucru se intampla la conferinta de la Annapolis din 27 noiembrie, cand, practic, asistam la prima expunere mediatica a noii coalitii. Succesul dureaza doar cateva zile. Pe 3 decembrie 2007, presedintele Ahmadinejad participa pentru prima data la reuniunea Consiliului de Cooperare al statelor arabe din Golful Persic, de la Doha. Era pentru prima data cand un presedinte al Iranului era invitat la un astfel de eveniment. Mai mult, atmosfera dintre Ahmadinejad si regele Arabiei Saudite (stat pivot in coalitia anti-Iran gandita de Washington) era extrem de relaxata, de amiabila, de nefireasca. Practic, climatul de teama existentiala dintre Iran si statele arabe moderate se evaporase peste noapte. Oare a existat vreodata? Totul arata o tendinta nu de izolare a Teheranului, ci de coabitare si cooptare a sa intr-o formula care sa includa, si nu sa excluda. Tot pe 3 decembrie, un alt element avea sa dea o lovitura fatala "coalitiei anti-Iran", faimoasa estimare a CIA care certifica de fapt ca Teheranul nu era nici pe departe amenintarea mortala portretizata pana atunci de Washington. Potrivit CIA, Teheranul a stopat programul de inarmare nucleara inca din 2003. Mesajul Washingtonului isi pierde parca intregul capital de legitimitate, isi pierde urgenta. In extremis, presedintele Bush isi anunta hotararea de a face un turneu regional la inceputul lui 2008.
Esecul Washingtonului este un esec de marketing politic, in masura in care oferta Statelor Unite nu au reusit sa identifice corect si sa raspunda credibil intereselor reale ale elitelor arabe moderate. Nu teama de Iran le mobilizeaza. O coalitie anti-Iran reprezinta o agenda politica de import, pe care nu o pot vinde strazii arabe, care tinde sa se asocieze cu oricine se opune Americii. Fortele moderate au nevoie de o agenda pentru consumul intern capabila sa le consolideze legitimitatea la nivelul strazii. Dar, pentru asta, Washingtonul ar fi trebuit sa reflecteze mai mult la mesajul regelui Abdullah al II-lea al Iordaniei: "Sursa resentimentului si a frustrarii in regiune este de departe injustitia si absenta pacii in teritoriile palestiniene". Prioritatea Americii ar fi trebuit sa fie mai putina retorica anti-Iran si mai multa actiune reala, eficienta, in scopul avansarii unui progres autentic in problema Palestinei.
