Pe aceeași temă
În apele tot mai tulburi ale Golfului Persic, între America şi Iran, este în derulare o bătălie pentru supremaţie.
Intenţia administraţiei Obama de a descuraja obiectivele nucleare ale Iranului prin limitarea exporturilor sale de petrol a fost primită cu ostilitate de către regimul de la Teheran. În contrareplică, acesta a ameninţat cu blocarea strâmtorii Hormuz, un nod cheie pentru circuitul economic global: o cincime din necesarul de petrol al lumii traversează zilnic strâmtoarea. „Dacă sancţiunile sunt adoptate împotriva petrolului iranian, atunci nicio picătura de petrol nu va mai trece prin strâmtoarea Hormuz”, a anunţat vicepreşedintele Mohammad Reza Rahimi. În sine, o astfel de mişcare ar avea efecte tectonice şi ramificaţii care depăşesc Golful Persic. Pieţele ar fi imediat zdruncinate, determinând o creştere a preţului petrolului, ceea ce ar adăuga recesiunii occidentale o povară suplimentară - o criză energetică. Însă, nu doar Vestul ar avea de suferit, ci şi marii consumatori asiatici (60% din consumul energetic al Asiei este alimentat din Golful Persic), în special India şi China. Cu alte cuvinte, o criză globală în toată regula. Pentru a trimite semnalul dorit, dar şi pentru a-şi demonstra puterea, Teheranul a comandat un exerciţiu de 10 zile, în Golful Persic şi în Marea Oman, în care forţele sale navale simulează „sufocarea” strâmtorii. Până acum totul capătă aparenţa unei masive campanii de PR strategic, menită să exploateze fricile unui Vest slăbit şi să determine o schimbare a comportamentului său (o altă campanie militară, oricât de limitată, este ultimul lucru pe care îl doreşte cineva în Vest). De aici disponibilitatea de a înainta până pe marginea prăpastiei.
Oricum, atât occidentalii, cât şi Teheranul se deplasează pe un teritoriu minat. Washingtonul pare să fi ajuns la concluzia că o apăsare la maximum pe pedala sancţiunilor este răul cel mai mic. Sunt contracarate astfel, tot mai zgomotoasele presiuni israeliene pentru un atac asupra programului nuclear iranian. Dar dacă un regim economic privat de veniturile care îl menţin pe linia de plutire este „împins” spre mişcări dramatice tocmai din cauza corsetului de sancţiuni destinate să evite războiul? Ca Japonia înainte de decembrie 1941? „Războiul între SUA şi Iran ar putea foarte bine să înceapă, nu atunci când Washingtonul decide să lovească facilităţile nucleare iraniene, ci datorită faptului că sancţiunile gândite ca alternativă la opţiunea militară sfârşesc prin a grăbi acest deznodământ. Iar victima unui alt război în Orientul Mijlociu ar putea fi recuperarea economică a Statelor Unite şi a Europei”, avertizează Vali Nasr, fost consilier al lui Richard Holbrooke şi, până de curând, parte din administraţia Obama. Într-un fel, totul capătă sentimentul unei „distrugeri economice mutual asigurate”: ne prăbuşim noi, dar vă luam şi pe voi, este semnalul transmis deopotrivă Europei şi Americii. În cele din urmă, o scurtcircuitare a navigaţiei prin strâmtoare înseamnă şi blocarea celei mai mari părţi a producţiei iraniene de 2,2 milioane de barili care traversează zilnic zonă.
Pe de altă parte, spaţiul de manevră pe care America îl are la dispoziţie este unul foarte limitat. 2012 este un an sensibil, cu mize electorale. Obama nu îşi permite o criză care să îi deturneze şansele pentru cel de-al doilea mandat. Deja Teheranul a avertizat voalat că Obama ar putea avea soarta lui Carter, a cărui preşedinţie a fost deraiată de criza ostaticilor din 1979. Iranienii ştiu foarte bine că economia este pentru Obama un fel de „călcâi al lui Ahile”. Închiderea strâmtorii ar arunca preţul petrolului în aer, rănind decisiv şi la momentul oportun, în atât de şubreda economie americană. În plus, potenţialul Teheranului de a semăna haos în Orientul Mijlociu este redutabil. În ultimii ani, Teheranul a devenit un maestru al instrumentalizării unui difuz imperiu informal format din reţele underground cu ramificaţii în mai toate punctele cheie: Liban, Bahrein, Irak. Pentru mulţi observatori, războiul din 2006, dintre Israel şi Hezbollah este considerat o victorie în palmaresul reţelei. De atunci, arsenalul balistic al acestuia a ajuns la câteva zeci de mii de rachete. Şi pare doar o chestiune de timp până când cei doi adversari se vor confrunta din nou. O criză în strâmtoarea Hormuz, cuplată cu precipitarea unei ploi de rachete Hezbollah asupra Israelului, dar şi redeschiderea vechilor răni sectare (deja vizibile) care ar impinge din nou Irakul în plină “balcanizare” ar crea cu siguranţă o atmosferă de tipul-„cine a pierdut Orientul Mijlociu”?. Ar fi o minge ridicată la fileu pentru Partidul Republican şi probabil sfârşitul şanselor de realegere pentru Obama.
Criza de astăzi ar putea fi interpretată ca o fereastră spre viitor. Un avertisment sau un deja-vu al timpurilor care vor veni. Este genul de competiţie cu care avem toate şansele să ne reîntâlnim. La puterea „n”. Şi nu doar în Golful Persic, ci şi în Extremul Orient. Cu puţin timp înainte de fulminantul discurs de adio susţinut în iunie 2011 în faţa NATO, Robert Gates se oprea la Singapore pentru a formula preocuparea centrală a Washingtonului faţă de o China cu o atitudine tot mai agresivă în propria regiune: avem un interes naţional în menţinerea libertăţii de navigaţie şi a unui comerţ neîngrădit. Este exact tipul de mesaj transmis şi astăzi Teheranului. Oare cum se va comporta un Teheran nuclear faţă de libertatea de navigaţie în regiune? Şi fără armada navală a Statelor Unite care să o asigure? Vor deveni „Hamastan-ul” si „Hezbollahstan-ul” protectorate iraniene formale? O umbrelă nucleară i-ar oferi un potenţial de şantaj nelimitat, un apetit sporit pentru manevre de diplomaţie coercitivă, iar fluxul comercial s-ar afla la discreţia toanelor sale.
Cum a pierdut SUA bătălia cu Iranul
Atacul nipon asupra Pearl Harborului din 7 decembrie 1941 rămâne până astăzi cea mai dezastruoasă înfrângere din istoria navală a Statelor Unite. Şi totuşi, în paginile unei istorii virtuale, alternative, SUA a suferit o înfrângere şi mai teribilă. S-a întâmplat în vara lui 2002, cu un an înainte de invazia Irakului, în cea mai mare „simulare de razboi” (war game) organizată vreodată şi intitulată „Provocarea Mileniului”. Adversarul Americii, era flota unui stat cu o forţă militară SH (de mâna a doua). Rezultatul a fost dezastruos pentru americani: 16 nave scufundate printre care şi un portavion. Adversarii, întâmplător sau nu “iranieni”, conduşi de un amiral pensionat Paul van Riper au evitat să răspundă simetric unui inamic hipertehnologizat, optând pentru un război asimetric, de guerillă navală. Complet surprinşi, mai marii marinei au oprit simularea, reluând-o numai după fabricarea atentă a regulilor şi limitarea decisivă a opţiunilor adversarului. Şi desigur, au ieşit triumfători. Oare istoria virtuală se poate repeta în lumea reală?
