Complicata Americă

Nu e prima dată când se întâmplă, dar de data aceasta întreaga lume a stat cu atenția fixată pe împușcarea unui tânăr de culoare de către poliția americană. Două săptămâni de ciocniri violente au urmat acestui incident din micul oraș Ferguson, statul Missouri.

În multe privințe, haosul din Ferguson adu­ce aminte de scene scoase din Pri­mă­vara Arabă sau criza ucraineană. Un jur­nalist american a botezat orașul „Fer­gus­tan“ pentru mai multe motive. Mai mulți jurnaliști au fost arestați. Șeful poliției lo­cale a acuzat prezența unor „agitatori ex­terni“ – cea mai veche metodă cu care re­gimuri autocratice vor să ascundă ade­vă­ra­ta cauză a unor proteste. Forțele de ordine au cerut chiar închiderea spațiului aerian deasupra orașului, bănuiala fiind că voiau să împiedice survolul elicopterelor de la televiziuni. Apoi, mai e și amestecul de cocktailuri Molotov și gaze lacrimogene. Și, nu în ultimul rând, militarizarea for­țe­lor de poliție.

Noi, europenii, vedem evenimentele din Ferguson prin prisma propriilor obiș­nu­in­țe. Am fost surprinși să vedem așa ceva în SUA și am reacționat pe măsură. Co­ti­di­a­nul britanic The Telegraph a trimis în Ame­rica un corespondent de război cu vas­tă experiență în Afganistan. Presa ger­mană a fost cea mai dură în analiza con­textului mai larg al evenimentelor din Fer­guson. Die Zeit, de exemplu, con­cluzio­nea­ză că „situația afro-americanilor abia dacă s-a îmbunătățit de la Martin Luther King încoace“, așa că „visul unei societăți post-rasiste, impulsionat de ale­gerea lui Barack Obama, pare mai de­par­te ca oricând“. Frankfurter Allgemeine Zeitung a mers și mai departe, scriind că „pare o bătaie de joc să îl numești pe Ba­rack Obama «cel mai puternic om de pe pământ»“.

Președintele care, din întâmplare, e negru...

În urmă cu 10 ani, Barack Obama intra în forță pe scena politică americană cu oca­zia unui discurs ținut în 2004 la convenția națională a Partidului Democrat. Atunci, Obama oferea Americii o viziune a unei societăți trecute deja de bariera rasială. Candidatul Obama nici nu a făcut cam­pa­nie în rol de bărbat de culoare care can­didează la președinție, ci ca bărbat care can­didează și care, din întâmplare, e ne­gru. În discursul de acceptare a no­mi­na­lizării sale din partea Partidului Democrat, Obama nu a pronunțat niciodată cuvintele „negru“ sau „afro-american“.

Odată ajuns președinte însă, Barack Oba­ma a fost pus față în față cu realitatea mult mai complicată. În vara lui 2009, de exemplu, când profesorul de la Harvard Henry Luis Gates – bărbat de culoare – a fost arestat de poliție încercând să intre în propria casă, președintele a comentat că „poliția a acționat stupid“. După critici venite de la comunitatea polițiștilor, Oba­ma s-a dezis de comentariul inițial și a organizat renumitul „summit la o bere“ la Casa Albă cu profesorul Gates, ofițerul care l-a arestat și vicepreședintele Biden.

Momentul este definitoriu pentru reac­ții­le ulterioare ale lui Obama în chestiuni ra­siale. În martie 2012, după împușcarea ado­lescentului de culoare neînarmat Tray­von Martin de către un bărbat alb, pre­șe­din­tele a spus doar că „dacă aș avea un fiu, el ar arăta ca Trayvon“. Abia în 2013, mai bine de un an mai târziu, Barack Oba­ma s-a referit pe larg la propria experiență de adolescent de culoare când a vorbit, din nou, despre Trayvon Martin.

...și care nu poate face nimic

Reacțiile inițiale ale lui Obama la eve­ni­mentele din Ferguson par să urmeze ace­eași rețetă. Primele comunicate sunt unele scurte, care fac apel la calm pentru a pu­tea analiza situația. Ca președinte de cu­loare, cuvintele lui Obama au mare greu­tate, dar realitatea arată că ele au greutate numai într-o direcție: cea nedorită, în ca­re ar agrava situația în loc să o calmeze. Dorința președintelui american de a folosi propria experiență pentru a impulsiona pro­gresul societății este sinceră, dar so­cie­tatea nu e în acel punct în care să fi trecut peste probleme rasiale. Așa se face că sim­ple cuvinte – indiferent de cât de bine ale­se – nu pot șterge istoria unei țări și rănile încă nevindecate ale problemelor rasiale. Președinția Obama este una de importanță istorică, pentru că atât albii, cât și negrii așteaptă de la el să rezolve această pro­blemă. Acum însă, visul unei Americi post-rasiste pare, într-adevăr, mult mai departe decât la momentul discursului din 2004.

Barack Obama este prins între rolul său de președinte – care trebuie să susțină drep­tul autorităților de a impune legea și or­dinea - și înclinația naturală a băr­ba­tului de culoare de a empatiza cu cei care (da, așa este) sunt tratați discriminatoriu de forțele de ordine. Președintele a spus că tinerii de culoare sunt reduși la statutul de amenințare publică, dar a spus și că ofițerii de poliție trebuie respectați pentru munca dificilă pe care o fac. Și a mai spus că există tineri de culoare care comit in­fracțiuni din cauza sărăciei sau din cauza eșecului din sistemul de educație sau din alte motive, dar că aceste motive nu scuză faptele și ei trebuie aduși în fața justiției. E un echilibru delicat al remarcilor care, cel mai probabil, nu va satisface pe ni­meni.

Eșecul trecut cu vederea

Într-un singur punct, președintele Obama a fost mai tranșant. El a cerut ree­xa­mi­na­rea programelor care au premis dotarea forțelor de ordine civile cu echipament mi­litar de la Pentagon. Aceste transferuri au ajuns în atenția publică odată cu pro­tes­tele din Ferguson și cu reacția poliției lo­cale. Mulți au fost șocați să vadă pe stră­zile unui oraș american transportoare blin­date și puști automate de asalt îndreptate către protestatari. Celebră a devenit și o în­registrare video cu unul dintre polițiști amenințând „I will fucking kill you“. Ofi­țerul a fost suspendat.

Poliția americană nu trage ca să rănească, iar pentru asta există mai multe motive. Pri­mul ar fi de ordin practic: cei mai mulți po­lițiști nu sunt trăgători de elită, iar pis­tolul din dotarea standard nu este cea mai precisă armă. Așa se face că fo­curile de ar­mă sunt îndreptate către piept – cea mai mare și mai ușor de nimerit par­te a cor­pu­lui uman. Apoi, poliția ame­ri­cană trage când se simte ame­nin­țată. E un fel de „mai bine să plângă ma­ma lui decât a mea“, iar rezultatul este că doar o parte dintre cele două rămâne în picioare, respectiv în viață. În plus, fo­curile de avertisment din Europa sunt ine­xistente. Admonestarea es­te doar verbală. Pasul următor e mortal.

În Europa se cheamă forță excesivă. Din Eu­ropa către America însă, verdictul este ipo­crit. Țările noastre nu cunosc cri­mi­na­li­ta­tea din SUA și violența asociată cu aceasta. În Europa nu se duce oricine să își cum­pe­re o armă de la magazin și nici nu se face un asemenea trafic ilegal de ar­me precum din­colo de ocean. Și nimeni nu poate de­ci­de ci­ne a avut dreptate: po­lițistul sau victima.

Sigur că se poate spune despre Obama că nu a reușit să reducă din inegalitățile so­ciale și din discriminarea celor de altă cu­loare decât albă. Dar, dacă ar fi să numim un singur mare eșec al președintelui Ba­rack Obama, acesta este neputința de a im­pune o lege de control mai strict al ar­melor din țara sa. Nici măcar masacrul din New­town, din 2012, căruia i-au căzut victimă 20 de copii și 6 adulți într-o școa­lă, nu a putut să determine Congresul ame­­rican să adopte un demers legislativ. Fără atâtea ar­me pe străzile americane, po­li­ția poate ar putea să renunțe la ar­ma­men­tul greu, cri­mi­nalitatea poate ar scă­dea, doctrina „shoot-to-kill“ poate ar fi re­­vizuită. Dar Obama avea să eșu­eze chiar în Se­nat – acea Cameră le­gis­la­tivă în care de­mo­crații săi au majoritate –, în ciuda fap­tului că 90% dintre americani susțin inițiativa.

Putea Obama să facă mai multe? Probabil. Întotdeauna se pot face mai multe. Dar ar fi fost vreo diferență? Probabil că nu. Ar fi fost nevoie de un președinte de cu totul al­tă factură. Ar fi fost nevoie de un pre­șe­dinte cu îndelungată carieră de politician și cu mare experiență de negociator. Dar Obama nu pentru asta a fost ales, ci dim­potrivă. El a fost votat de americani toc­mai pentru că este un antipolitician. Dacă societatea americană ar fi vrut un pre­șe­dinte care să le limiteze al doilea amen­da­ment al Constituției, atunci nu l-ar fi ales pe Barack Obama. //