Pe aceeași temă
Săptămâna trecută premierul japonez Shinzo Abe a vizitat SUA unde s-a întâlnit cu președintele american Barack Obama și au discutat probleme de pe agenda bilaterală. Este prima vizită externă a premierului Abe de la preluarea mandatului în urma câștigării alegerilor din 26 decembrie 2012 și reprezintă un semnal important pentru evoluția politicii externe japoneze. Vizita lui Shinzo Abe în SUA vine pe fondul unor tensiuni regionale în Asia-Pacific destul de grave: disputa cu Beijingul în privința suveranității insulelor Senkaku/Diaoyu și testele nucleare ale Coreii de Nord. Ambele evoluții evidențiază situația tensionată din acest moment din Asia și nevoia prezenței Statelor Unite în regiune.
Japonia – declin relativ:
În momentul de față Japonia se află într-un relativ declin pe scena internațional. Poate cel mai semnificativ simbol al acestui declin este pierderea în 2009 statutului de a doua economie în fața. Timp de un deceniu economia japoneză a stagnat practic, creșterea acesteia fiind mai mult scriptică. A urmat marele cutremur Tohoku din 2011 și accidentul nuclear de la Fukushima. Populația japoneză este bătrână și până în 2030, dacă se mențin actualele tendințe, Japonia va înregistra un declin demografic accentuat.
Deși are cea mai sofisticată dintre forțele armate ale Asiei, fiind depășită în acest sens numai de SUA, rolul acesteia este strict defensiv și de-abia în ultimii cinci au fost introduse reforme care să-i sporească capacitatea de luptă. Acest declin a început să fie speculat de China în favoarea sa, după cum arată disputa teritorială din Marea Chinei de Est. Politic, ultimii 7 ani au fost caracterizați de o instabilitate nefirească, niciun guvern nipon reușind să rămână în funcție mai mult de un an de zile.
O nouă abordare a politicii externe
Shinzo Abe este adeptul unui rol mai mare al Japoniei în politica globală, inclusiv în plan militar, subiect considerat tabuu în societatea și politica niponă după Al Doilea Război Mondial. În crezul politic său politic, „Către o națiune frumoasă”, Abe consideră că articolul 9 al constituției nipone, care interzice utilizarea forței pentru soluționarea conflictelor internaționale, „eșuează în a crea condițiile necesare existenței unei națiuni independente”.
Abe nu trebuie însă confundat cu stereotipul militaristului japonez din secolul trecut, ci doar prin apeluri populiste încearcă să atragă atenția asupra necesității unei schimbări majore de optică în privința abordării politicii de securitate într-un context tensionat pentru Japonia. Imediat după preluarea mandatului, sub impactul provocărilor constante ale Chinei în problema insulelor Senkaku/Diaoyu, Shinzo Abe a suplimentat bugetul militar nipon cu 2,1 miliarde de dolari și a înlesnit restricțiile privind exporturilor de tehnică militară, pentru a facilita participarea Japoniei în proiecte comune și a putea vinde armament aliaților din regiune (Australia, Filipine).
În Statele Unite premierul japonez s-a dus cu scopul principal de a obține sprijin în fața asertivității chineze din ultima perioadă și pentru a profita cât mai mult de pe urma pivotului asiatic al politiciii externe americane. Pentru politica externă a SUA în regiunea Asia-Pacific, Japonia este principalul aliat american, adăpostind însemnate forțe militare americane și reprezentând o bază de unde Washington-ul poate proiecta putere în apropierea Chinei și Coreii de Nord, principalele provocări regionale din acest moment.
Vizita lui Shinzo Abe a transmis trei mesaje puternice, necesare pentru a convinge SUA de intențiile Tokyoului, mai ales că predecesorul actualului premier a fost predispus la gafe în relația cu Washington-ul (a se vedea saga strămutării bazelor americane din Okinawa). În primul rând să stabilească o legătură personală cu președintele Barack Obama și să arate că e un partener credibil. În al doilea rând să transmită mesaje politice importante Chinei, în privința hotărârii Japoniei de a nu ceda pe tema insulelor Senkaku/Diaoyu și în privința Coreii de Nord. Shinzo Abe a acuzat China în termeni neechivoci că este responsabilă de actuală criză din relațiile bilaterale și a semnalat că suveranitatea asupra insulelor Senkaku nu este negociabilă din punctul de vedere al Tokyo-ului. În al treilea rând pentru a sublinia schimbarea de optică a Japonia – de la aliatul pasiv, la cel activ.
Acest ultim aspect e foarte important, deoarece pe lângă sporirea profilului strategic al Japoniei în regiune este nevoie de punți diplomatice pentru a fundamenta o coaliție care să contrabalanseze ascensiunea Chinei și să limiteze comportamentul. Aici intervine capacitatea lui Shinzo Abe de lansa o ofensivă diplomatică în regiune, mai ales față de Coreea de Sud. Dacă Coreea și Japonia reușesc să treacă peste diferendele istorice, atunci China se va confrunta cu un front comun în regiune, ancorat de puterea americană. Oportunitate pentru relansarea relațiilor politice nipono-coreene există: ambele state au lideri noi, apropiați ca viziune politică și care se confruntă cu aceleași amenințări. Dăcă Shinzo Abe și Park Geunn-hye vor reuși să pună de o parte retorica naționalistă și să evite subiectele sensibile, atunci vor ușura povară americană în regiune și vor pune bazele unei formidabile alianțe.
A doua șansă pentru un rebel?
Shinzo Abe și liberal democrații au câștigat alegerile anticipate din 2012 cu promisiunea de a reversa declinul politic și economic nipon. Premierul Abe este destul de încrezător încât să se considere capabil să întoarcă această situație, declarând pentru Washington Post că nu va „accepta ca Japonia să devină o națiune de rang secund”. Acesta nu este primul mandat al lui Shinzo Abe, el fiind premier și în perioada 2006-2007 și este perfect conștient că în politica japoneză rareori ți se acordă a doua șansă. Campania electorală a partidului său a stat sub sloganul „Să ne luăm țara înapoi!”. Al doilea mandat al lui Shinzo Abe stă sub semnul reînoirii și reformei după cum afirma acesta într-un editorial pentru revista Bungei Shunju: „Aceasta este o luptă pentru a elibera Japonia de istoria sa postbelică și de a o reda poporului japonez.”
Considerat de comentatori și analiști fie naționalist, fie un conservator pragmatic cu o tendiță spre populism Abe s-a remarcat prin pozițiile sale din primul mandat care au iritat China și Coreea în privința faptelor japoneze în Al Doilea Război Mondial, dar și prin energia sa politica. Această energie politică s-a văzut imediat după preluarea actualului mandat când a început implementarea unui program ambițios de reînvigorare a economiei japoneze. Un element important al acestei reveniri economice este politica monetară, menținută deobicei foarte strict de banca centrală. Devalorizarea Yenului în cursul lunii ianurie a avut drept efect o reducere a deficitului comercial și a sporit valoarea exporturilor japoneze. Dar relansarea economiei japoneze presupune mai mult decât inginerie fiscală imaginativă.
