Corespondență de la Tokio l De ce " înoată" China în apele Japoniei

Laurentiu Mihu | 01.02.2020

Lucrurile au luat o turnură confruntațională față de Japonia după ascensiunea actualului președinte al Chinei, Xi Jinping.

Pe aceeași temă

Marea Chinei de Sud reprezintă pentru chinezi, în secolul XXI, ceea ce Marea Caraibelor a fost pentru americani la început de secol XX. Odată cu consolidarea zonei continentale, SUA au căutat deschiderea spre lumea largă. Au găsit-o devenind o superputere maritimă peste două oceane: Pacific și Atlantic. În zilele noastre, Beijingul a pornit în propria aventură, căutând să-și proiecteze forța pe cuprinsul a două oceane: Pacific și Indian, avertiza acum câțiva ani, Robert D. Kaplan. .

Mutările sunt mixte. Myanmar, Bangladesh, Pakistan, Sri Lanka sunt zone în care e pusă la bătaie potența financiară chineză, manifestată aici sub forma unor investiții strategice coordonate. Însă acolo unde nu folosește stimulentele (“carrots”), China recurge la bici (“sticks”). Dovadă: lanțul de pretenții teritoriale asupra unor insule și insulițe pentru care Beijingul a intrat în conflict diplomatic cu câteva state riverane, iar forțele sale armate au amenajat coridoare de tranzit care pun pe jar strategii militari din regiune, dar și de la Washington.

Însă ce ar fi pentru planurile chinezilor Marea Chinei de Sud fără conexiunea vitală cu Marea Chinei de Est? Nu este o coincidență faptul că în această din urmă zonă temperatura s-a apropiat periculos de punctul de fierbere. Periculos de mult și periculos de rapid.

Punctul nodal: diferendul teritorial dintre China și Japonia pe marginea Insulelor Senkaku. Din debutul anilor '70, Beijingul revendică paternitatea acestora. Iar din 2012, a trecut puternic la acțiune. Ce înseamnă asta și cât de aproape este scânteia care poate să aprindă un conflict armat?

Câteva cifre oferă o fereastră spre înțelegerea mizelor Chinei și Japoniei. Suprafața de uscat a Japoniei însumează 380.000 de kilometri pătrați. Zona economică exclusivă, în schimb, se extinde la 4,05 milioane de kilometri pătrați. La fel și zona potențială de influență a niponilor. Iar prin intermediul lor, partenerului lor strategic fără echivalent, SUA.

Înainte de a merge mai departe, detaliile „tehnice”. Ce sunt Insulele Senkaku și de unde a izbucnit conflictul:

• În speță, e vorba de cinci insule. Suprafața lor e mică, variază de la 800 de metri pătrați la puțin peste 4,3 kilometri pătrați. Sunt situate la nord-est de Taiwaan și vest de insula Okinawa. Așadar, suprafață mică, dar poziționare sensibilă.

• În ultimii 15 ani ai secolului XIX, Japonia le-a descoperit, explorat și încorporat în Prefectura Okinawa. Erau nelocuite.

• În favoarea lor, japonezii pun azi pe masă o scrisoare din 1920 a consulului chinez din Nagasaki, din care rezultă recunoașterea de către China a apartenenței Insulelor Senkaku de Okinawa, deci de Japonia. E doar unul dintre argumente.

• În 1951, Tratatul de Pace de la San Francisco, semnat de Japonia cu peste 40 de țări, include Insulele Senkaku în componența niponă, dar sub administrație americană.

• În 1969, o misiune ONU descoperă posibile zăcăminte de hidrocarburi în apele din zona respectivă.

• Doi ani mai târziu, după semnarea tratatului prin care Okinawa se întoarce la Japonia, Taiwanul (în iunie), apoi China (în decembrie) reclamă pentru prima dată paternitatea Insulelor Senkaku.

• În 1992, China formulează prima pretenție exprimată și prin lege asupra insulelor.

• La sfârșitul lui 2008, e consemnată prima intruziune majoră în apele din zonă a unor ambarcațiuni aparținând guvernului chinez. Doi ani mai târziu, un pescador chinez se ciocnește de o navă a Pazei de Coastă a Japoniei. Ulterior, numărul incursiunilor vaselor aparținând guvernului de la Beijing crește. Tendința e accentuată de decizia Administrației de la Tokio, din 2012, de a naționaliza patru dintre cele cinci insule. Practic, ele au fost cumpărate de statul japonez de la proprietarii privați. Una se afla deja în posesia statului.

• În toamna lui 2013, China a stabilit unilateral o zonă de identificare aeriană deasupra Mării Chinei de Est.

• De atunci încoace, incursiunile vasleor aparțânând guvernului chinez s-a întețit.

Petrolul și incursiunile. De la Zhou Enlai și Deng Xiaoping, la Xi Jinping

În documentele pe care Japonia le folosește pentru a-și susține cauza în privința Insulelor Senkaku, este adesea citat fostul premier chinez și tovarăș de marș al lui Mao, Zhou Enlai. „Au devenit un subiect din cauza petrolului de acolo. Dacă nu ar fi fost petrol, nu ar fi fost un subiect nici pentru Taiwan, nici pentru SUA”. Nici Deng Xiaoping, părintele ascensiunii economice a Chinei, nu e cruțat. Niponii își amintesc de momentele în care trata cu relativă nepăsare existența Insulelor Senkaku.

Lucrurile s-au schimbat între timp. S-au schimbat dramatic. În zilele noastre, ciocnirile dintre China și Japonia pe acest dosar sunt puternice, frecvente și amestecate. De la diplomatice, la militare. Doar că și Beijingul, și Tokio încearcă să folosească două rânduri de mănuși când vine vorba de interacțiunile potențiale din teren.

Chinezii au integrat Paza de Coastă în armată, astfel încât incursiunile navelor sale să lase interpretării o minimă marjă de manevră. Sigur, sub aspect formal.

Japonezii le monitorizează și le pun pe fugă cu Paza de Coastă, în loc să recurgă la intervenția marinei militare. Tot din rațiuni diplomatice.

Directorul de comunicare al Pazei de Coastă admite fără echivoc că așa stau lucrurile.

Având în vedere că vasele Pazei de Coaste a Beijingului se află sub patronajul armatei populare, un eventual incident sau ciocnire între navele Chinei și Japoniei, în zona respectivă, ar putea aprinde un război. Iată, în esență, explicația lui Osamu Takahashi. „Ar fi navă militară contra navă militară, s-ar putea crea o mare dispută”, subliniază acesta.

Potrivit sursei citate, Paza de Coastă japoneză face totuși schimb de informații cu marina militară a țării.

Ascensiunea Chinei, reflectată deja în bugetele de apărare care cunosc an de an creșteri fără precedent și netransparente, se vede bine și pe mare.

În 2012, navele Pazei de Coastă japoneze le depășeau de departe pe cele chineze, susține oficialul japonez.

Dar, adaugă acesta, în câțiva ani situația s-a schimbat dramatic: vasele chineze au devenit de două ori mai puternice decât cele ale Pazei de Coastă japoneze.

Sunt în număr mai mare, iar dimensiunile lor au crescut substanțial, atingând chiar 10.000 de tone. „Cel mai mare vas al Pazei de Coastă a Japoniei este de 7.000 de tone”, punctează Osamu Takahashi. Oficialul nipon nu specifică și din ce clasă fac parte navele chineze de 10.000 de tone, motivând că nu ar deține datele respective.

Spune, înscă, că pe navele trimise în zona patrulată de japonezi, chinezii au instalat între timp sisteme de armament. Un detaliu care face tot mai delicată intervenția patrulelor Pazei de Coastă a Japoniei: Încercăm totuși să nu escaladeze situația”.

Pe de altă parte, două variabile complică și mai mult situația: frecvența intrărilor și tactica adoptată.

Potrivit datelor oficiale prezentate de Tokio, într-o singură lună au intrat în apele patrulate de forțele japoneze chiar și 38 de nave chineze.

Există un tipar: vasele Beijingului intră în grup, nicidecum solitar. În mod normal, în grup de câte patru. În funcție de condițiile meteo, pot fi trei.

Cealaltă abordare e patrularea în jurul zonei critice. Așadar, nu penetrarea ei, ci hărțuirea „soft” a japonezilor, de către chinezi, prin simpla semnalare a prezenței la „frontieră”.

În primele nouă zile ale lui 2020, chinezii au făcut deja o incursiune în zona exclusivă a Japoniei, cu un grup de patru nave.

Cele șase luni de grație din 2018. Sindromul „liderului suprem”

Dinamica la care comunitatea internațională asistă azi, în privința disputei pe Insulele Senkaku, e practic rodul unor acumulări.

China nu a fost dintotdeauna atât de îndrăzneață pe acastă speță. Un expert nipon, consultat de Universul.net, arată că, în anii '90, au existat într-adevăr valuri de activiști civili și nave de pescari care mai apăreau în zonă. Dar erau valuri, deci nimic sistematic, și erau civili, așadar nu militari.

Istoricii își amintesc cu siguranță îndemnul programatic al lui Deng Xiaoping: să creștem, dar până devenim cu adevărat puternici să mergem pe sub radar.

Lucrurile au luat o turnură radical diferită după ascensiunea actualului președinte al Chinei, Xi Jinping. Vrea să schimbe statu quo-ul în regiune, consideră expertul japonez, iar asta îl face atât de diferit de predecesorul său, Hu Jintao.

Xi este diferit de Hu. Primul se vede lider suprem, al doilea era adeptul conducerii colective, era mai reținut, punctează specialistul japonez în spațiul asiatic.

Hu Jintao era o persoană foarte precaută, însă Xi Jinping e diferit. Imediat după ce a venit la putere, a început să preseze Japonia pe chestiunea Insulelor Senkaku.

Pentru a-și ilustra teza, acesta dă ca exemplu un episod de referință din serialul incursiunilor vaselor chineze în apele controlate de japonezi: din iulie până în noiembrie 2018, frecvența incursiunilor a scăzut, iar în decembrie a fost zero. Explicația expertului e una singură: Xi Jinping scruta la vremea respectivă orizontul raportării la SUA, care antrenaseră Beijingul într-un război comercial.

Era un context care, din perspectivă chineză, favoriza o eventuală ameliorare a relației cu Japonia. Însă, la sfârșitul lui 2018 s-a auzit că Beijingul lui Xi Jinping a decis totuși să nu facă pași înapoi în chestiuni legate de suveranitate. Consecința: frecvența incursiunilor navelor chineze în apele japoneze a crescut din nou. Iar trendul se menține neabătut de atunci.

Xi Jinping vrea să devină un soi de erou legendar, de lider suprem al Chinei, asta e motivația lui, conchide specialistul nipon.

Variabila Taiwan: „Succesul strategic al lui Abe” și axa SUA, cu care „relațiile rareori au fost mai bune”

Bătălia pentru aceste insule pornește chiar de la denumire. Pentru japonezi, sunt Senkaku. Pentru chinezi, sunt Diaoyu. Pentru taiwanezi, sunt Diaoyutai.

E imprudent să abordezi perspectivele disputei nipone cu China, pornind de la mizele imediate, fără să faci și necesarul ocol prin Taiwan.

Insula, ieșită de sub tutela Chinei comuniste pentru a-și forma propriul metabolism statal și dezvolta propriile parteneriate strategice, în ciuda voinței Beijingului, a emis, al rândul său, pretenții teritoriale asupra Insulelor Senkaku.

Dar după un timp și eforturi delicate, ele au intrat în amorțire.

Pescarii taiwanezi obișnuiau să iasă la pescuit în zona insulelor Senkaku. Era ceva tradițional”, punctează profesorul Masuhiro Yatsuda, de la Universitatea din Tokio. Specialist în spațiul asiatic, prof. Yatsuda face trimitere la acordul semnat în 2013 ani între Japonia și Taiwan, prin care cele două țări au reglementat pescuitul și care a neutralizat cu succes problemele dintre cele două țări.

Potrivit acestuia, Taipei nu va renunța la pretențiile sale, dar a considerat că interesele pescarilor sunt mai importante, iar Japonia a făcut, la vremea respectivă, concesii majore în acest sens.

O analiză a Center for Strategic and International Studies (CSIS), publicată în 2015, eticheta acordul drept „un succes strategic pentru Japonia și Taiwan”. Documentul mai punea în lumină dificultatea cu care s-a ajuns la el (17 ani de negocieri) și semnala că premierul nipon de la acea vreme, Shinzo Abe (în prezent pe aceeași funcție), „a dat dovadă de un leadership puternic pentru a încheia acordul”.

Însă Taiwanul de azi are tot mai puține legături cu China de azi.

La mijlocul lui ianuarie 2020, țara a trecut prin alegeri prezidențiale, un test elocvent din perspectiva orientării strategice.

Cu un an înaintea scrutinului, câștigătoarea sa, Tsai Ing-wen, nu era sigură nici măcar că va obține nominalizarea drept candidat al partidului. Potrivit The Economist, totul a luat o turnură radicală din clipa în care liderul chinez, Xi Jinping, a declarat sentențios, la începutul lui 2019, că Beijingul va folosi și pentru Taiwan formula utilizată în cazul Hong Kong: „o țară, două sisteme”.

Când Tsai Ing-wen a repetat că taiwanezii resping ideea, efectul a fost neechivoc, notează publicația: cota sa de încredere a început să crească.

Apoi, tentativa guvernului din Hong Kong de a trece legea extrădării, care a scos mulțimi uriașe în stradă, a injectat sondajele cu doze suplimentare de combustibil, în favoarea lui Tsai Ing-wen.

Argumentul era destul de clar: dacă „o țară, două sisteme” s-a dovedit un model falimentar pentru Hong Kong, de ce ar vrea Taiwanul să-l adopte?

În ultimii ani, Taiwanul a strâns legăturile cu Australia, Europa și Japonia. Iar cu America, notează The Economist, „relațiile rareori au fost mai bune”.

„Migrația intelectuală” dinspre China spre Japonia

Istoria e o oglindă a suișului și coborâșului. În cea mai mare a timpului, Japonia și China au evoluat într-o pronunțată stare de izolare una față de cealaltă.

Sfârșitul de secol XIX a făcut însă ca mii de studenți chinezi să călătorească în Japonia, generând ceea ce unii autori s-au obișnuit să considere a fi fost prima mare migrație intelectuală din istoria umanității.

De reținut și contextul în care s-a consumat episodul - unul marcat de puternice tensiuni între cele două țări. Tensiuni care, în deceniile următoare, au escaladat, făcând din a doua jumătate a secolului XX o perioadă predispusă baletului apropierii și îndepărtării dintre Beijing și Tokio.

Între stimulii episoadelor sporadice de încălzire a relației sino-nipone, amenințarea sovietică și orbita SUA au jucat contant roluri de catalizator.

În zilele noastre, amenințarea chineză dă peste cap toate calculele de decenii făcute de școala niponă care privelgia îndulcirea relației cu Beijingul.

Cotitura lui Jiang Zemin. Pregătirea terenului confruntării de azi

Ca de atâtea ori în relațiile internaționale, nimic nu se petrece brusc. Este și cazul actual al relației Chinei cu SUA și Japonia, două țări unite printr-un parteneriat strategic de care azi au mai multă nevoie ca oricând.

La începutul anilor '90, Jiang Zemin, pe atunci secretar general al Partidului Comunist Chinez, a făcut un viraj extrem.

De la abordarea lui Mao, centrată pe China ieșită victorioasă din al Doilea Război Mondial, Jiang a cotit-o spre victimizare. Noua linie: China, cea abuzată de forțele străine. Marele inamic: Vestul, incluzând aici și Japonia .

Mesajul astfel trasat urma, la indicația directă a lui Jiang Zemin, a fi diseminat în sistemul de educație, inclusiv la nivelul copiilor de grădiniță. Documente oficiale, manuale, examene de admitere la facultate, folclor - noua doctrină nu a iertat nimic, injecția a fost totală.

A fost „reevaluat” inclusiv „calendarul național” de comemorări. Nimic nu a fost lăsat de izbeliște.

China cea discretă a lui Deng Xioaoping, care ceruse imperativ ca dezvoltarea să se facă în liniște, pentru a surprinde la un moment dat pe toată lumea, își încheia etapa de gestație.

Beneficiind de creșterea gândită sub Deng Xiaoping, Jiang Zemin și-a introdus țara într-o etapă nouă, a îndrăznelii maxime, pe care Xi Jinping, în zilele noastre, o injectează, la rându-i, cu doze noi de steroizi.

Discuția despre război, din biroul lui Bill Clinton. Kissinger, în fruntea „delegației”

Dacă tensiunile dintre SUA și China, sub mandatul lui Donald Trump și Xi Jinping, par mai coapte ca niciodată, termenul „război comercial” bagatelizându-se ușor-ușor, lucrurile nu păreau a fi într-o lumină mai bună nici acum peste 20 de ani.

De altfel, după virajul lui Jiang Zemin, început în jurul lui 1991, Beijingul se auto-introdusese în zodia conflictului permanent cu Vestul.

Ca atare, în 1995, când la Casa Albă era democratul Bill Clinton, lucrurile nu aveau cum să stea prea bine.

În luna iulie a acelui an, în Biroul Oval avea loc o discuție într-un format special. De o parte, președintele Statelor Unite. De cealaltă, un trio cu greutate în dosarul american pe China: fostul secretar de stat, Henry Kissinger, artizanul deschiderii SUA spre China, în perioada Nixon. Iar alături de el: Hank Greenberg, de la gigantul din asigurări AIG, și John Whitehead, trecut prin Goldman Sachs și Departamentul de Stat.

De-abia întorși dintr-o călătorie la Beijing, cei trei veniseră să îi transmită lui Clinton că relația bilaterală traversa cea mai proastă perioadă de la deschiderea-surpriză dintre cele două țări, 1972. În Biroul Oval a fost pomenit atunci chiar termenul „război”.

Un spectru care, iată, chiar și la un sfert de secol distanță, e greu să fie tratat cu indiferență.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22