Corespondență din New York. Fiecare sirenă e cineva care va lipsi de acasă

Mona Nicoară | 05.04.2020

Ca orice traumă, momentul acesta e făcut din două orori gemene: ceva ce ți se întâmplă (moarte, violență, abuz) și ceva ce nu ți se întâmplă (ajutor, alinare, iubire).

Pe aceeași temă

În orașul ăsta, normalitatea n-are o identitate anume, normalitatea înseamnă toate culorile, toate sunetele, toate mirosurile și gusturile, toate identitățile la grămadă. Când m-am mutat aici acum 25 de ani, primul lucru pe care a trebuit să-l învăț a fost să nu mă las copleșită de asaltul simțurilor. În orice moment, zăngănitul metroului și iritarea claxoanelor se suprapune peste ciorovăiala păsărilor și micile conflicte cotidiene dintre oameni, cu adaos ocazional de hip-hop din boombox și orăcăit de mașină de poliție. Apoi, sunt mirosurile: de exemplu, pe strada 53, lângă muzeul de artă modernă, alunele prăjite în caramel, inevitabil îmbietoare de la distanță dar invariabil dezamăgitoare odată cumpărate, sunt în competiție acerbă cu izul de kebab (șapte ani cât am fost vegetariană, gheretele pe roți ale celor de la Halal Guys, amplasate strategic la cele patru colțuri ale intesecției cu 6th Avenue, au fost un crud test de voință pentru mine). În Central Park, mai ai pomi și iarbă de mirosit, cot la cot cu reziduurile de caca de cățel urban hrănit cu boabe uscate; dacă ieși din parc pe la colțul dinspre hotelul Plaza, te izbește duhoarea tristă a cailor înhămați la trăsurile pentru turiști, dar găsești antidotul chiar peste drum, în raionul de parfumuri de la Bergdorf Goodman. În numai o oră, poți trece la pas prin scene de film noir și ilustrații din Normal Rockwell, prin experimentul video țipător din Times Square și prin diverse vignete alb-negru, unele direct din Mapplethorpe, altele din James van der Zee.

Foto Mona Nicoară

Prin contrast, fiecare traumă majoră în orașul ăsta are marca ei senzorială aparte. În săptămânile de după 11 Septembrie 2001, un miros apăsător de ars a îmbibat tot orașul. În zilele de după uraganul Sandy din toamna lui 2012, urmele lăsate de apă în metrou, pe străzile pustiite sau în casele oamenilor au rămas ani de zile dovezile vizibile ale furtunii care s-a abătut noaptea, în beznă, asupra noastră. În ultimele săptămâni, sirenele salvărilor au devenit, în liniștea bruscă și ireală a acestui mare oraș, marca sonoră a pandemiei în 2020.

Ca orice traumă, momentul acesta e făcut din două orori gemene: ceva ce ți se întâmplă (moarte, violență, abuz) și ceva ce nu ți se întâmplă (ajutor, alinare, iubire). Ce ni se întâmplă acum e invizibil cu ochiul liber: un virus microscopic, care ca să fie înțeles trebuie mărit de milioane de ori și colorat ca toți dracii de ilustratori. N-are nici miros, nici gust. Pe deasupra mai are și ca simptom, pentru unii, dispariția simțurilor olfactive și gustative. Pe alții, puțini proporțional dar incomprehensibil de mulți individual, îi lovește cu o violență mortală. Majoritatea noastră va rămâne doar abuzată: închisă în casă, fără contact cu lumea. Mulți dintre noi au rămas fără slujbe, doar cu frica în sân și cu groaza zilei de mâine. Astea din urmă se văd, dar numai în ochi. Și câți ne mai vedem la ochi acum?

Foto Mona Nicoară

Așa că ne rămâne ce nu ni se întâmplă. Atât putem vedea, auzi, simți: absența traficului, a oamenilor, a prietenilor, a vieții de dinainte. Transparența standurilor de hotdogs. Străzile golite de mașini, rafturile magazinelor golite de hârtie igienică sau dezinfectanți, metrourile pustiite de pestrița noastră colcăială cotidiană. Restaurantele închise, care ne amintesc de gusturile din toată lumea la care nu mai avem acces.

Când stăm acasă și nu ne putem ține departe de știri, fantomele oamenilor de la machiaj, lumini, sau sunet bântuie prin absență fiecare cadru. Pierderea publicului pentru monologurile de comedie e o tristețe insuportabilă. Ca să uităm toate astea, ne uităm la filme, unde vedem oameni care se îmbrățișează cu impunitate. Simpla înghesuială în ascensor, înainte comică, acum pare erotică, interzisă, de-a dreptul pornografică.

Noaptea, orașul care nu doarme niciodată are acum o coloană sonoră montonă: sirenele salvărilor care duc pacienți la spital. Sunt din ce în ce mai multe. Ambulanța e și ea un simbol al lipsei: doar cei care nu mai au oxigen, care nu pot duce boala acasă sunt luați la urgențe. N-ai cum altcumva să capeți îngrijiri medicale. Doctorii, excedați de munca în spital, nu mai răspund la apelurile pacienților. O prietenă care e anezteziolog într-un mare spital din Manhattan, a postat azi, simplu: “Nu mă mai întrebați nimic.” Cu doar trei săptămâni în urmă, când băiatul meu cel mare a făcut o noapte de febră intensă, m-a sunat de nenumărate ori să afle fiecare simptom, dacă putem să fim testați, dacă avem medicamente. Acum nu poate să fie aproape nici de propria ei familie: doarme între schimburi într-un hotel din apropierea spitalului, plin cu personal medical expus contaminării în fiecare zi. Da, echipamentul de protecție lipsește și el. Rezerva strategică a Statelor Unite a fost epuizată la 1 Aprilie, la doar o lună după ce, pe 1 Martie, a fost confirmat primul caz aici, în noul epicentru mondial al pandemiei. O păcăleală cruntă, care expune statul federal, absent și el, condus de un om cu un gol enorm în inimă și în cap.

Foto Mona Nicoară

Fiecare sirenă pe care o aud e cineva care va lipsi de acasă. În spital, fără familie și prieteni, fără oxigen. Mulți fără ventiltorul salvator. Unii, prea mulți, vor muri singuri. Peste o mie de oameni au fost spitalizați în ultimele 24 de ore în New York. O mie de sirene. O sută de mii: numărul aproximativ de cazuri confirmate în momentul în care scriu acest text în statul New York. Mai bine de jumătate din ei sunt de aici din oraș. Dar asta reprezintă doar o fracțiune din numărul real — doar cei în stare gravă sunt testați. Altă fracțiune reprezintă numărul morților: până sâmbătă 3.565, fiecare cu povestea lui, pe care i-am pierdut definitiv. Mai bine de 630 s-au dus în ultimele 24 de ore. S-au dus în statul New York mai mulți decât s-au dus pe 11 Septembrie 2001.

Cifrele sunt greu de înțeles și imposibil de imaginat. La începutul calvarului colectiv, e imposibil de imaginat cât de mult vom fi pierdut când, într-o bună zi, sirenele care acum punctuează liniștea nefirească a momentului vor redeveni doar unul dintre multe alte zgomote din zarva obișnuită a orașului.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22