Criza `vetocrației` americane

Proliferarea circumpscripțiilor servite, tribalizarea politicii și dispariția centrului bipartizan (Gates, Lugar, Hagel) fac aproape imposibile moderația și compromisul.

Washingtonul traversează vremuri cu ade­vărat tectonice. Simptomele se văd pre­tu­tindeni. Blocajul instituțional dintre Con­gres și Casa Albă este din nou la un pas să arunce țara în incapacitate de plată, cu efecte po­ten­ți­al seismice asupra piețelor internaționale și a eco­no­mi­ei globale. În cea mai ma­re parte a secolului XX, pentru 80% dintre ame­ri­cani răspunsul standard era că au încredere în guvern să facă ceea ce trebuie. As­tăzi, încrederea în insti­tu­țiile centrale ale demo­cra­ției americane este undeva în jur de 20%. În trecut, în marile universități americane, prima opțiune a cursurilor destinate stu­diului fundamentelor securității naționale era probabil Diplomația lui Kissinger sau orice alt „manual“ capabil să surprindă me­canica unei lumi care funcționa în spi­ritul balanței de putere al geopoliticii tra­diționale. Astăzi, într-un curs intitulat „na­tional security and defense trans­for­mation“ predat de un profesor care și-a pe­trecut toață viața în armată, mi se re­co­mandă drept manual, nici mai mult, nici mai puțin, decât Prețul Politicii, cea mai recentă carte a legendarului jurnalist Bob Woodward. Și dacă ar fi să rezum spiritul, atmosfera Washingtonului contemporan, așa cum apare în Prețul Politicii, o lume în care default-ul a devenit o armă po­li­ti­că, nimeni nu o face mai bine ca Robert Ga­tes, veteranul a 8 administrații pre­zi­den­țiale: „Liderii de la ambele capete ale Bu­levardului Pennsylavania trebuie să iasă din jocul de sumă nulă“.

Și totuși, de ce am ajuns aici? Câteva instantanee sim­bolice ar putea aduce un pic de lumină.

În septembrie anul trecut, în plină competiție pre­zi­den­țială, unul dintre cele mai influente think-tank-uri din Washington avea să găz­duiască un panel reunindu-i pe doi foști actori principali din echipa de securitate na­țională a președintelui Obama: amiralul Mi­ke Mullen și Robert Gates, fostul șef al Pentagonului. Tema de atunci este la fel de urgentă și astăzi. La întrebarea care es­te cea mai importantă amenințare la adr­e­sa securității SUA, amiralul Mullen a răs­puns fără ezitare: „datoria noastră na­țio­nală“. Pentru el, o națiune care a acu­mu­lat un nivel de îndatorare nesustenabil, în afara oricărui echilibru fiscal, nu poate spe­ra să-și mențină pe termen lung su­pe­ri­oritatea militară și nici influența în afa­cerile globale. Și Gates crede că este o ches­tiune de timp până când insolvența de acasă se transformă în insolvență stra­tegică pe plan internațional, punând sub semnul întrebării credibilitatea anga­ja­men­telor globale ale SUA. Iar când se pune pro­blema soluționării crizei, atât Mullen, cât și Gates sunt sceptici, pentru simplul mo­tiv că în opinia lor nu mai există un in­gredient cheie: „centrul moderat, fun­da­ția sistemului nostru politic nu mai re­zistă. Moderația a devenit echivalentă cu lipsa principiilor. Compromisul cu a te com­promite“, a spus atunci Gates. În cele din urmă, marile proiecte de politică ex­ternă ale SUA s-au sprijinit pe un fun­da­ment bipartizan. Spre exemplu, crearea NATO sau celebrul Plan Marshall, pro­iecte asumate de o administrație demo­crată, nu ar fi putut fi implementate fără sprijinul republicanilor Arthur Van­den­berg și Richard Nixon.

Probabil că nimic nu este mai sugestiv pen­tru „recesiunea“ unei generații for­ma­te în tradiția bipartizanutului, al politicii înțelese ca exercițiu și artă a com­pro­mi­sului decât pierderea alegerilor din 2012 de către veteranul Richard Lugar (repre­zentantul statului Indiana). Victoria con­tracandidatului său, Richard Mourdock, un activist Tea Party, este în definitiv reprezentativă pentru spiritul care se află astăzi la originea blocajului dintre Congres și Casa Albă. „Am un mindset care spune că bipartizanatul trebuie să însemne ca democrații să accepte punctul de vedere republican“, a declarat atunci Mourdock. Ulterior, într-o veritabilă scrisoare-tes­tament, Lugar avea să-și atenționeze con­tracandidatul că proiectul său de a rea­du­ce partizanatul la Washington este in­com­patibil cu filosofia sa de guvernare și cu tot ceea ce a învățat timp de decenii că pro­duce rezultate pentru comunitate. Par­tizanatul orb nu este o rețetă care rezolvă probleme. Dimpotrivă, este o antiteză a bunei guvernări. Pe acest fond, nu este de­loc surprinzător că Mourdock este astăzi un fervent susținător al lui Ted Cruz, ar­hitectul întregului blocaj instituțional.

Totodată, mai există o variabilă structurală care a transformat în ultimii ani politica ame­ricană, pregătind terenul pentru răz­boiul de astăzi. Este vorba de proliferarea fenomenului de gerrymandering, ceea ce presupune decuparea unor circumscripții electorale „servite“, predominant mo­no­colore, în scopul adjudecării unor mandate sigure. Efectul este propulsarea în Congres a unor reprezentanți loiali bazei par­ti­dului, oameni prea puțin tentați să urmeze calea compromisului bipartizan. Supra­vie­țuirea lor politică ar fi pusă imediat sub sem­nul întrebării. De aici, ascensiunea unor veritabile ghetouri partizane, inclu­siv a unei mentalități tribale, combatante, unde orice urmă de cooperare este limi­tată „de logica Tutsi versus Hutu“ (David Brooks). După unii observatori, Congresul de astăzi are cel mai înalt grad de po­la­rizare înregistrat de la Marea Criză. Con­secința este că „nicio democrație nu se poa­te guverna fără consens și com­pro­mis. Se pare că am uitat cum să facem din acestea obiectivul guvernării“, spu­nea la începutul lui octombrie Chuck Ha­gel. Mai mult chiar, „America a devenit o vetocrație. Iar când sistemul limitării pu­terii executive prin checks and balances este combinat cu partide ideologizate... rezultatul este paralizia politică“, crede Francis Fukuyama.

* Octavian Manea este masterand Fulbright în studii de securitate la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs.