Pe aceeași temă
In 1999 erati ministru de Externe atunci cand Romania a decis sa fie de partea americanilor in conflictul Kosovo. Cum s-a luat acea hotarare si ce urmari a avut?
In 1999, politica externa româneasca se definea printr-o unica preocupare: intrarea in NATO si in UE. Pentru a fi credibili, eram pusi, prin urmare, in situatia de a ne comporta solidar cu actiunea politica a celor doua aliante. Nu puteam declara, pe de o parte, ca vrem sa ne integram intr-o anumita comunitate si, pe de alta, ca nu suntem de acord cu principiile si strategiile ei. As spune, de aceea, ca, de fapt, n-am decis sa fim "de partea americanilor", ci de partea interesului national. In aceasta privinta, si Presedintia, si majoritatea parlamentara, si Ministerul de Externe au avut aceeasi optiune. Rezultatele au fost imediate. La 4 mai 1999, Tony Blair a tinut, in Parlamentul României, o cuvantare neasteptat de calda (mai calda - mi se spusese - decat o pregatisera consilierii sai), cerand - cel dintai intre liderii europeni - grabnica declansare a negocierilor de aderare a tarii noastre la Uniunea Europeana. La intalnirea Consiliului European de la Helsinki din luna decembrie a aceluiasi an, propunerea primului ministru britanic a devenit decizie comunitara. Sunt absolut convins ca, fara reactia noastra de atunci la situatia din Kosovo, n-am fi fost invitati in Alianta Nord-Atlantica in anii imediat urmatori si n-am fi fost preluati, la Helsinki, in cursa aderarii, in ciuda unui dosar precar. As vrea, totusi, sa fac doua precizari. Mai intai, decizia noastra, dictata, cum am spus, de interesul national, n-a fost, totusi, una a calculului cinic. In Kosovo se intamplau orori: crime vecine cu genocidul, enorme dislocari de populatie albaneza, civili terorizati. In mod limpede, era nevoie de masuri exceptionale, iar ele nu puteau veni decat din partea unor organisme internationale. A doua precizare: solidaritatea noastra cu tabara NATO nu s-a jucat in termeni de obedienta plata. In lungi dezbateri de lucru, si Presedintia (prin d-na Zoe Petre), si Ministerul de Externe s-au exprimat cat se poate de nuantat in chestiunea Kosovo. Si Madeleine Albright, si Strobe Talbott, si Javier Solana au aflat de la interlocutorii lor români care sunt riscurile unei judecati in alb-negru a problemei kosovare. Am stiut intotdeauna, si am spus-o omologilor nostri, ca nici sarbii nu sunt dracul gol, nici albanezii - Alba ca Zapada. Ca vocea noastra nu avea, in acel moment, suficient volum, asta e alta poveste...
In ‘99 o buna parte a presei se plasa de partea Serbiei, desi kosovarii erau macelariti. Astazi optiunea pentru sarbi s-a pastrat. Ce-i leaga atat de strans pe romani de sarbi?
Nu mi-e clar. Si Octavian Goga se mira, intr-un articol din anii ‘30 (reluat in Mustul care fierbe), de unde vine, la noi, o anumita inclinatie prosarba, dispusa, de pilda, sa treaca cu vederea pretentiile ridicate, nu o data, de sarbi, asupra Banatului. Comuna apartenenta la ortodoxie? Nu cred. Mai curand psihologia ultimelor decenii de comunism, cand Iugoslavia ne aparea, prin contrast, ca o oaza de fericire. Asta daca nu cumva afectele prosarbesti sunt mai degraba expresia unui surprinzator afect antiamerican, aparut, in mod bezmetic, dupa 1989.
Se vorbeste apasat la Bucuresti de un precedent Kosovo, cu gandul, bineinteles, la Ardeal. Care sunt resorturile acestei spaime?
Nu numai la Bucuresti se vorbeste de un "precedent" Kosovo. Se vorbeste si la Moscova, si la Madrid, si in Armenia, si in Palestina, si in Cipru. Chiar si un american ca Lawrence Eagleburger, fost ministru de Externe al lui George Bush (Senior), declara ca independenta proaspat proclamata a provinciei Kosovo risca sa transforme o mica problema intr-o mare problema. Nu conteaza ca, obiectiv vorbind, nu se pot face comparatii intre Kosovo si Tinutul Secuiesc sau intre Kosovo si Abhazia. Kosovarii insisi incearca s-o spuna, in chiar textul declaratiei de independenta, precizand ca tara lor reprezinta un "caz special". Dar, subiectiv, un Kosovo "emancipat" n-are cum sa nu induca si altora nelinisti, sau aspiratii, mai mult sau mai putin utopice, mai mult sau mai putin legitime.
Daca in anii ‘90 UE nu a putut da solutii pentru criza iugoslava, este ea pregatita sa gestioneze noua situatie?
Ma tem ca nu. Din 1991 pana astazi nu s-a avansat cu niciun pas inspre o solutie general acceptabila. Nici ONU, nici UE n-au putut formula un punct de vedere rational, de natura sa impace ambitiile kosovare si crancenele susceptibilitati sarbe. E drept, problema in sine e la frontierele insolubilului. Dar graba autoritara nu e o solutie. O sa ajungem, pana la urma, la o concluzie ironica: cea mai buna solutie pentru spatiul iugoslav a fost R.F.S. Iugoslavia!
Cum se impaca politica de unificare a Europei cu miscarile centrifuge (Flandra, Scotia etc., dar si Kosovo si republicile fostei URSS si Tinutul Secuiesc)?
Nu se impaca. Asistam la miscarea spasmodica a unei enclave de secol XIX in plin secol XXI! Nu mai suntem in perioada formarii statelor nationale. Federalizarea, renegocierea suveranitatilor, "regiunile", administratia transnationala, spatiul comunitar - acestea sunt realitatile de astazi. Faptul ca, pe acest fundal, asistam la o explozie a enclavelor, a granitelor etanse, a fuduliilor locale trebuie sa ne dea de gandit. Cum vom reformula proiectul european, astfel incat el sa absoarba toate energiile centrifuge, sau, macar, sa evite a le exaspera? Iata o tema asupra careia "expertii" nu reflecteaza indeajuns. Pentru ca au in mapa prea multe solutii gata facute.
Interviu realizat de Rodica Palade
