Pe aceeași temă
La 20 ianuarie, administratia Obama si-a inceput in mod oficial mandatul. Desi inca exista numeroase necunoscute legate de initiativele sale majore de politica externa, totusi, discursul din campania electorala a indicat cateva directii esentiale ce urmeaza a fi asumate de catre noua administratie. In general, Barack Obama a candidat pe o platforma a schimbarii care implica o ruptura fundamentala cu anumite politici ale Administratiei Bush. Astfel, presedintele Obama promite sa renunte la o serie de masuri controversate adoptate de catre George W. Bush in razboiul impotriva terorismului care au adus, in timp, grave prejudicii de imagine SUA. De aceea, unul dintre primele decrete prezidentiale, semnate imediat dupa preluarea mandatului, a fost cel de inchidere a bazei de la Guantanamo. Totodata, ne putem astepta la abandonarea politicilor agresive si la relaxarea metodelor de interogatoriu practicate de catre CIA in razboiul impotriva terorismului. Primul semnal in acest sens a fost nominalizarea lui Leon Panetta (un om din afara sistemului de intelligence si un mare critic al abuzurilor la adresa drepturilor omului savarsite de principalul serviciu de informatii din SUA) pentru pozitia de director al CIA. Pe de alta parte, in primele 6 luni vom asista la o reevaluare a prioritatilor strategice imediate ale Americii, prin politici ce vor reflecta una dintre temele principale ale campaniei sale electorale: mai putin Irak (elaborarea unui plan de dezangajare graduala) si mult mai mult Afganistan (o suplimentare semnificativa a trupelor in scopul aplicarii doctrinei de contrainsurgenta elaborata de generalul Petraeus).
Insa, prin mentinerea binomului Robert Gates-David Petraeus, administratia Obama isi asuma explicit reteta stabilizarii Irakului. Este o recunoastere indirecta si retroactiva a faptului ca managementul eficient al secretarului Apararii, Gates, cuplat cu noua doctrina de contrainsurgenta elaborata si implementata de Petraeus, au stabilizat situatia din Irak. Petraeus conduce astazi Comandamentul Central al armatei americane (CENTCOM), pozitie din care este responsabil nu doar de operatiunile din Irak, dar si de cele din Afganistan si Pakistan. Toate aceste elemente indica faptul ca Administratia Obama se pregateste sa inaugureze doctrina Petraeus in Afganistan, pastrand intacta structura de comanda responsabila de coordonarea succesului din Irak. Aceeasi logica, insa pe o scena infinit mai complexa: departe de a se concentra pe eliminarea adversarului, prioritatea doctrinei Petraeus o reprezinta securizarea si protejarea populatiei civile. Pentru Petraeus, prima dintre lectiile stabilizarii Irakului a fost aceea ca populatia civila il va sprijini pe cel care ii va asigura securitatea si ii va garanta un nivel minimal de siguranta si bunastare. In al doilea rand, reteta de stabilizare implica parteneriate cu structurile de autoritate reala (comunitatea locala, tribul) in scopul incurajarii unor forme de guvernare locala capabile sa se autosustina si sa asigure bunuri publice minimale.
Tot in contextul dislocarii atentiei strategice, dinspre Irak spre Afganistan, trebuie sa vedem si numirea generalului James Jones in pozitia de consilier pe probleme de securitate nationala al presedintelui Obama. Jones este un veteran al NATO (a detinut cea mai inalta functie din ierarhia sa militara), cunoaste din interior vulnerabilitatile celei mai de succes aliante din istorie. Mai mult, Jones este unul dintre arhitectii transformarii NATO dintr-o alianta tipica Razboiului Rece (reactiva) intr-o alianta orientata spre amenintarile secolului XXI, expeditionara, cu o cultura organizationala proactiva, capabila sa desfasoare misiuni in afara teritoriului acoperit de tratatul fondator. Simbolic, numirea generalului Jones intr-o pozitie de asemenea anvergura sugereaza ca Alianta va fi un instrument principal al strategiei de stabilizare a Afganistanului. In plus, echipa Gates-Jones-Petraeus isi va utiliza din plin prestigiul pentru a-i determina pe europeni sa-si suplimenteze trupele din Afganistan si sa accepte o impartire echilibrata a costurilor si riscurilor operationale.
Revenirea la anii 90?
Dincolo de aceste prioritati imediate (reflectate prin mentinerea binomului Gates-Petraeus si nominalizarea lui Jones), putem insa identifica si cateva tendinte structurale care anticipeaza o ruptura fundamentala a Administratiei Obama de politicile neoconservatoare ale presedintelui Bush. Acestea devin evidente daca analizam convingerile operationale ale echipei formate in jurul noului sef al diplomatiei americane, Hillary Clinton: Susan Rice (ambasador la ONU), James Steinberg (adjunct al secretarului de stat), Anne Marie Slaughter (responsabila de planificarea strategica in Departamentul de Stat) sau Ivo Daalder (ca ambasador la NATO). Cu exceptia lui Anne Marie Slaughter, toti sunt fosti inalti demnitari ai Administratiei Clinton. Ei au criticat, pe parcursul ultimilor 8 ani, numeroase dintre politicile promovate de presedintele Bush.
Ceea ce ii uneste pe toti este convingerea ca prioritatea fundamentala a presedintiei Obama este restabilirea increderii in SUA, in puterea si idealurile sale. Or, acest lucru impune o schimbare de atitudine si de stil, revenirea la o filozofie specifica anilor 90, la imperativul de a conduce prin intermediul institutiilor internationale. Pentru ei, mostenirea neoconservatoare inseamna o America izolata, contestata, o America cu un serios deficit de legitimitate si autoritate. Echipa din jurul lui Hillary Clinton considera ca puterea americana devine legitima pentru celelalte state numai atunci cand este exercitata prin intermediul aliantelor si al unor institutii care servesc nu doar interese exclusive ale Statelor Unite, ci reusesc sa promoveze obiective ale comunitatii internationale. In viziunea lor, finalitatea puterii americane trebuie orientata in scopul promovarii unor bunuri publice internationale, a unor aranjamente care sa sprijine interesele, valorile si normele societatii statelor. Spre exemplu, James Steinberg sustinea in 2007 ca NATO reprezinta (datorita capacitatilor sale militare unice) un bun public global care ar trebui pus in serviciul unor interese de securitate mai largi - precum sprijinirea operatiunilor validate de Consiliul de Securitate sub capitolul VII din Carta Natiunilor. Si Susan Rice a pledat, in cadrul audierii din Senatul SUA (ianuarie 2009), pentru crearea unei capacitati ONU pentru desfasurarea unor operatiuni complexe de mentinere a pacii.
Un alt element care individualizeaza echipa din jurul noului secretar de stat al SUA este sprijinul pentru doctrina "responsabilitatii de a proteja" - norma globala, codificata de catre Natiunile Unite in 2005. Aceasta norma reformuleaza natura conceptului de suveranitate, definind-o nu doar ca drept, ci si ca responsabilitate a fiecarui stat de a-si proteja cetatenii. Atunci cand un stat esueaza in aceasta misiune, este de datoria comunitatii internationale sa intervina si sa-si asume aceasta responsabilitate, inclusiv prin utilizarea fortei militare. Este foarte posibil ca, in cazul unui nou Darfur, SUA sa pledeze la nivelul institutiilor internationale pentru implementarea doctrinei responsabilitatii de a proteja. Intr-un interviu acordat in exclusivitate revistei 22 (mai 2008), Ivo Daalder pleda pentru utilizarea NATO in acest sens: "Fiind o alianta militara, NATO are capacitatea operationala de a actiona in scopul impunerii acestei norme. In acelasi timp, fiind o alianta de democratii, NATO are obligatia de a se implica in protejarea popoarelor victime ale abuzurilor sistematice. Fara indoiala, NATO poate actiona ca enforcer, atat timp cat exista vointa politica de a utiliza Alianta in acest sens. Intrebarea care se pune insa, mai ales dupa masacrele din Bosnia, Rwanda, Darfur, Congo, este aceasta: daca nu NATO, atunci cine?".
Toate aceste ingrediente contureaza o viziune de politica externa care aminteste de filozofia unipolara a anilor 90 (de interventii umanitare si operatiuni de stabilizare postconflict). Si totusi, Administratia Obama isi incepe mandatul intr-un context geopolitic complet diferit, in care asistam la declinul relativ al puterii SUA, pe fondul ascensiunii noilor puteri emergente (statele BRIC - Brazilia, Rusia, India, China). Totodata, capacitatea Americii, si in general a Occidentului, de a modela dinamicile sistemului international se diminueaza. Pur si simplu, America nu mai dispune de puterea din vremea Administratiei Bill Clinton. John Hulsman crede ca ceea ce ii lipseste echipei asamblate de noul presedinte este un ganditor capabil sa propuna politici publice in acord cu aceste noi constrangeri structurale. Pericolul consta in faptul ca administratia "se va pregati pentru o lume care nu mai exista si va ajunge sa se intrebe de ce politicile sale nu functioneaza. Structura de putere a lumii s-a schimbat fundamental fata de mijlocul anilor 90".
