De la Moscova la Crimeea, via Amsterdam

Ceea ce ne leagă pe toți, foști prizonieri ai blocului sovietic, este o însemnată perioadă de experiență comună și un anumit gen de personalitate care de multe ori asigură reacții, sentimente și judecăți similare. Acest lucru nu înseamnă doar că evenimentele din Crimeea ar trebui să ne preocupe pe toți, dar că, din cauza modului impulsiv de a ne raporta unul la celălalt ca vecini ai acestei regiuni, aceste evenimente ne vor afecta, mai mult ca sigur, pe toți.

Ori de câte ori m-am întâlnit cu vreun bul­gar, vreun sârb sau vreun turc de-a lun­gul călătoriilor pe care am avut bu­curia să le întreprind în lumea largă, re­acția la recunoașterea reciprocă a zonei geo­grafice de baștină a fost întotdeauna ace­eași: „A, Eastern Europe! Neighbors! Cool!“. Mai nou, în cadrul universitar de la Amsterdam, unde mă aflu acum, re­zul­tatul întâlnirilor cu „vecinii“ nu a rămas numai la stadiul unor complezențe pri­le­juite de circumstanțe; din  cauza obârșiei co­mune și a evenimentelor care au loc în­tr-o zonă care a devenit, cu sau fără voia noastră, de interes reciproc, nicio în­tâl­nire între est-europenii din Vestul Europei nu se mai lasă fără puțin scandal.

Ați ghicit: scandalul pornește de la Putin. Și aș greși dacă aș spu­ne că influența acestuia nu se face simțită până în, de regulă, pașnicul și tolerantul burg de pe Amstel. Căci, în ultimele zile, valurile pe care le-a făcut stimabilul președinte rus în Ucraina s-au transformat într-un mic tsunami, când au dat de digurile olan­deze din Marea Nordului. Dar bine că olan­dezii au fost precauți și s-au îndiguit!

Est-europenii din oraș, în schimb, cum le e firea mai panicardă, s-au lăsat complet pradă valurilor. Grupul de masteranzi cu care am ieșit la o cafea după cursuri și ca­re este de altfel o gașcă de oameni in­te­ligenți, raționali și de cele mai multe ori paș­nici (asta dacă nu socotim impul­si­vi­tatea pe care am învățat să o atribui tot mai mult unei sensibilități estice cum nu­mai prin părțile noastre mai găsești) a în­nebunit pur și simplu când, din vorbă-n vorbă, s-a ajuns inevitabil la bomba zilei, invazia Crimeei. Astfel, fără ca cineva să-și dea prea bine seama de ce, conversația ca­re începuse în jurul dilemei dacă e ne­vo­ie sau nu de o injecție de feminism în Eu­ro­pa de Est ne-a dus repede la ananghie pe cei câțiva sârbi, polonezi, unguri, ruși, ro­mâni și o olandeză care ne aflam la ma­să.

Nici nu aș catadicsi să menționez un asemenea eveniment obscur dacă nu aș fi convins că acest insignifiant univers în mi­niatură ar putea reprezenta până la un anu­mit punct opiniile unei majorități mai însemnate, caz în care lucrurile ar începe să capete semnificații nu neapărat co­mo­de. Pentru că dinamica din acest mic grup de persoane a preluat surprinzător de re­pede, ca într-o tragicomedie în cinci per­sonaje, sub ochii-mi la început neîn­cre­ză­tori, valențe neașteptat de dure, pe care prea puțini dintre noi bănuiam că le pu­tem susține, și s-a transformat într-un ade­vărat câmp de bătaie pentru atacuri la persoană care, doar cu o jumătate de oră înainte, păreau de neimaginat.

De la o glumă a prietenei noastre din Ser­bia, care, în replică la îngrijorarea mea des­pre evenimentele de la Simferopol, a afir­mat că prietenia tradițională dintre Ser­bia și Rusia va oferi protecție cetățenilor țării ei, toată lumea s-a lansat în discuție cu argumente de o parte sau alta. Dacă fap­tul că pe polonezii speriați îi interesau exclusiv intențiile ascunse ale lui Putin era de așteptat, ceea ce m-a surprins cu totul a fost atitudinea colegei noastre din Rusia care, tot mai înfierbântată, încerca să ne convingă că ceea ce se întâmplă în ultimul timp în țara ei este cu totul nor­mal, pentru că, argumenta ea, conflictul tre­buie soluționat în favoarea reluării dia­logului între cei care, prieteni de-o viață, s-au despărțit, insultându-se pe Face­book, în două tabere. Nu am reușit să îmi impun punctul de vedere, și anume că dia­logul nu poate avea loc cu o țeavă de puș­că la cap. Dar după o oră de controverse reușiserăm să ne aducem pe toți în pragul unei rupturi pe linia dintre vederi con­ser­vatoare și liberale asupra cărora toți cre­deam că de mult căzusem de acord. Nu­mai olandeza neutră ședea în continuare cu un zâmbet ambiguu încă atârnat în colțul buzelor și ne privea șters.

In pofida nedoritului rezultat (toți ne-am îndreptat spre ieșire cu re­sen­timente încă mocnind și fără a avea cer­titudinea că scânteia nu se va aprin­de din nou), am realizat măcar un lucru pozitiv. Și anume că ceea ce ne leagă pe toți, foști prizonieri ai blocului sovietic, este o însemnată perioadă de ex­periență comună și, așa cum relatam mai sus, un anumit gen de personalitate care de multe ori asigură reacții, sentimente și judecăți similare. Acest lucru nu înseamnă doar că evenimentele din Crimeea ar tre­bui să ne preocupe pe toți, dar că, din cau­za modului impulsiv de a ne raporta unul la celălalt ca vecini ai acestei regiuni, aces­te evenimente ne vor afecta, mai mult ca sigur, pe toți.

De ce să ne preocupe conflictul acesta pe noi, ca români? Pentru că ne oferă niște op­țiuni care pot modifica nu numai sta­tutul nostru în regiune, ci și imaginea noas­tră despre noi. E adevărat, o primă variantă ar fi să ne eschivăm, cum am mai făcut-o și în trecut, și să spunem: „pe mine nu mă interesează, eu aparțin de Eu­ropa, deci va rezolva Europa problema“. Sau, și mai rău, putem să evităm asocierea cu popoarele slave „inferioare“, cu care nu avem nimic în comun, și să ne izolăm de ele în mijlocul „insulei noastre de la­ti­nitate“, așteptându-ne soarta, cum am făcut-o nu numai în trecut, ci de secole, uitând că acest lucru nu ne-a creat decât o reputație ostilă în rândurile vecinilor noș­tri cu care avem mult mai multe în co­mun decât cu Europa Apuseană, în ochii căreia nu suntem decât un alt popor bal­canic. Și dacă ne uităm puțin la hartă, o să ne amintim că așa și este: oricât de mult ar vrea ideologii naționalismului ro­mânesc altceva, România este încă anco­rată puternic în nordul Balcanilor, și nu undeva într-un port mediteranean. La fel de puternic, aș adăuga, ca și distru­gă­toarele lui Putin în Sevastopol.

Ne rămâne puțin altceva de fă­cut, ca cetățeni care împart spa­țiul balcanic cu alte nații, ca­re ne sunt similare atât ca struc­tură psihologică, cât și ca statut economic și mod de viață. După părerea mea, primul pas este să conștien­tizăm apartenența, și nu nevoia de sus­tragere din acest spațiu. Este foarte im­portant, mai ales în aceste moment, să ne focalizăm atenția nu pe ceea ce ne deo­sebește, ci pe ceea ce avem în comun cu celelalte nații din Estul Europei, care re­simt cu răsuflarea tăiată șocul de la Mos­cova. Și mai mult, este important ca, din poziția democratică și obiectivă în care ne aflăm, să ne îndreptăm atenția măcar pen­tru un moment nu asupra tertipurilor in­terne care ne divizează în continuare, ci asu­pra situației delicate din ograda ve­ci­nilor, care ar putea ajunge să influențeze mult mai mult situația din propria noastră ogradă decât ne-ar plăcea să credem. Pâ­nă la gradul în care propriile noastre ter­tipuri să pălească ca importanță. Și sin­gura problemă pe care am avea-o, în cazul unui asemenea scenariu, e că s-ar putea să ne pară rău, ca de obicei, că din nou ne-am trezit prea târziu.

Dacă olandezii din Amsterdam își permit să se simtă în continuare în acest moment apatici la ceea ce se întâmplă în Crimeea, e dreptul lor. Le-o permite o experiență de neutralitate care nu le-a creat pre­ju­dicii majore de-a lungul secolelor. În­tre­bată la final care crede că e poziția Olan­dei vizavi de criza din Crimeea, prietena noastră a răspuns: „ca de obicei, noi vom face ceea ce-o să facă și ceilalți“, adică Occidentul. România e prea aproape de ei, adică de ruși, de ucraineni, de Crimeea și de vecinii noștri din Balcani, pentru a se putea considera a face parte dintre „ceilalți“. Și cu cât își va da seama de acest lucru mai repede, cu atât va fi mai bine pentru ea. //