Dilemele Occidentului în fața asaltului islamist

Va conștientiza Occidentul natura conflictului cu islamismul sau se va merge în continuare, chiar și după ultimele evenimente tragice, pe cărările bătătorite din trecut?

Un milion și jumătate de oameni au ieșit duminică în stradă la Paris. Lu­ând în calcul și restul Franței, ajun­gem la peste trei milioane de par­ti­cipanți. O copleșitoare desfășurare de forțe. Impactul a fost am­pli­ficat de prezența celor peste 50 de șefi de stat și de guvern care au ținut să fie prezenți. S-a insistat pe pre­zen­ța simbolică, în pri­mele rânduri ale co­loanei oficiale, alături de principalii lideri europeni, a lui Ben­jamin Netanyahu și Mahmoud Abbas, într-o perioadă în care tensiunile din­tre Israel și palestinieni sunt la cote ri­dicate. Iar François Hollande a ținut să-l aibă lângă el pe Ibrahim Bou­ba­car Keita, președintele Mali, țară în ca­­re trupele de elită franceze au in­tervenit re­cent împotriva unor gru­pări is­la­mis­te. Chiar și țările din Golf, spațiu care asigură în bună măsură fi­nanțarea miș­cărilor teroriste islamice, au ținut să fie prezente. Până și Ha­mas a con­damnat atacul terorist asu­pra săp­tă­mânalului Charlie Hebdo, de­și a re­fu­zat, semnificativ, să-l con­dam­ne și pe cel asupra magazinului evreiesc!

Am asistat, indubitabil, la o im­pre­sionantă demonstrație de solidaritate globală. Însă când ajungem la me­sa­jele pe care participanții, oameni obiș­nuiți sau VIP-uri, au dorit să le trans­mită, lucrurile nu mai sunt la fel de clare. Poate doar ideea că nu există ni­ciun fel de justificare pentru astfel de acțiuni violente să fi fost îmbrățișată cvasiunanim. Pentru că, dacă ne re­fe­rim la aceea a apărării necondiționate a libertății de expresie, e greu de vă­zut cum Serghei Lavrov, mi­nis­trul de Externe al Ru­siei, sau președintele turc Re­cep Tayyip Er­doğan (care tocmai a ordonat recent ares^­ta­rea unor jurnaliști in­comozi și în campania electorală la pre­zi­den­țiale a decis blocarea unor rețele so­cia­le) ar putea fi tre­cuți în categoria cam­­pionilor acestui gen de mesaj. De alt­­fel, vi­ziunile divergente atunci când vi­ne vor­ba de interpreterea eve­ni­­men­telor tragice de la Paris s-au făcut sim­țite chiar duminică: Marine Le Pen, li­de­rul Frontului Național, pe ca­re son­da­jele de opinie o plasează în acest mo­ment pe primul loc în op­țiu­nile de vot într-un potențial prim tur al ale­ge­rilor prezidențiale din Franța, nu a fost invitată să facă parte din co­loana oficială. Și, cu siguranță, în zi­le­le ur­mătoare ele vor lua amploare.

Două sunt punctele mari de ruptură. Primul, prezent și în spațiul public de la noi (în chestiunea obligativității pre­­zentării unui act de identitate la achi­ziția cartelelor PrePay): suntem de acord să limităm o serie de drep­turi individuale, precum protecția spa­țiului privat, din motive de se­cu­ritate? Al doilea ține de maniera în ca­re lumea occidentală ar trebui să se raporteze la terorismul islamic: sunt acțiuni izolate ale unor fanatici sau e vorba de un adevărat război îm­po­tri­va valorilor care definesc democrațiile de tip liberal?

Dacă ne oprim la primul aspect, opo­nenții înăspririi reglementărilor în ma­terie de securitate spun că exact asta își doresc teroriștii și că, oricum, nu vor fi împiedicate astfel atentatele. Că soluția este aceea de a lupta îm­potriva cauzelor, precum mar­gi­na­li­zarea comunităților musulmane în so­cietățile occidentale, și că trebuie im­plicați musulmanii moderați în de­mersul de descurajare a mișcărilor ji­hadiste. Cei implicați direct în lupta an­titeroristă au însă o altă părere. Într-o rară luare de poziție publică, di­rectorul MI5 (serviciul de securitate britanic) avertiza recent că inițiative menite să limiteze supravegherea elec­tronică pot avea efecte negative ma­jo­re în planul securitații. Sigur că ni­meni nu poate garanta succesul ab­solut al unor astfel de măsuri, dar a lăsa garda jos din acest motiv nu este nici pe departe un răspuns adecvat. Iar riscurile sunt pe zi ce trece tot mai ridicate. Un atentat terorist nu­clear sau cu arme biologice nu poate fi deloc exclus ca ceva imposibil. În al doilea rând, influența imamilor tra­di­țional moderați din Occident este de fapt extrem de limitată. Propaganda agresivă făcută de canalele de te­le­vi­ziune finanțate generos de cercuri fun­damentaliste din zona Golfului, ca­nale recepționate, prin antene pa­ra­bolice, în locuri precum periferiile Pa­risului în care există mari comunități musulmane, este cea care contează cu adevărat.

Al doilea aspect stârnește și el o mul­țime de controverse. Cuvântul cheie este „război“. Editorialistul Simon Jen­kins, de la The Guardian, și o bu­nă parte a intelighenției de stânga resping categoric o astfel de etichetă. O consideră chiar periculoasă. Iată însă că după atentatele de la Paris o mulțime de voci, între care și per­so­nalități, ca filosoful francez Bernard-Henry Levy sau scriitorul Umberto Eco, descriu islamul jihadist drept o nouă formă de fascism, a cărui țintă este demolarea valorilor fundamentale care definesc societățile de tip occi­den­tal. Din această perspectivă, sun­tem în plin conflict ideologic global. Iar raportarea nu trebuie să se facă la Islam, ca credință religioasă, ci la isla­mism ca expresie politică a Islamului cu obiective foarte precise: 1) ins­talarea unor regimuri fundamentaliste și introducerea Sharia ca doctrină de guvernare în spațiul musulman; 2) ata­cul concertat asupra lumii occi­den­tale, mai ales prin activarea unei părți radicalizate din comunitățile mu­sulmane, însumând peste 20 de mi­lioane de oameni, deja existente aco­lo. Din acest punct de vedere, pu­tem face o paralelă cu confruntarea ideologică care a dominat secolul tre­cut, aceea dintre capitalism și mar­xism. Va conștientiza Occidentul na­tura acestui conflict sau se va merge în continuare, chiar și după ultimele evenimente tragice, pe cărările bă­tă­torite din trecut?