Pe aceeași temă
Deși Planul Annan nu a dat rezultate, iar Consiliul de Securitate rămâne profund scindat, se speră că, în acest al 12-lea ceas, masacrul de la Houla va forța comunitatea internațională să acționeze decisiv în dosarul sirian.
La 25 mai, aproape sub nasul observatorilor internaționali din Homs, peste 108 de civili, inclusiv femei și copii, au fost masacrați, foarte probabil, de miliții alevite loiale regimului Assad. Comunitatea din Houla a fost bombardată fără discriminare, apoi escadroanele morții au mers din casă în casă, pentru a fi siguri că nu scapă nimeni. Pentru comunitatea internațională, pare un déjà-vu, din vremea războaielor etnice care însângeraseră Balcanii, în anii ’90. Un supraviețuitor al Srebrenicei chiar s-a regăsit în masacrul sirian: „este bizar cum niciodată, din nou, devine din nou și din nou. Este evident că trăim într-o lume în care Srebrenica este încă posibilă. Ce se întâmplă astăzi în Siria este identic cu ceea ce s-a întâmplat în Bosnia acum 20 de ani“, concluzionează Emir Suljagic pentru Washington Post.
Și totuși, Siria nu este Libia
Este explicația tot mai des formulată de oficialii europeni sau americani. Deși sună mai degrabă ca o scuză pentru a nu lua nicio măsură decisivă, o privire atentă conturează o serie de diferențe. Militar, Siria este o provocare dintr-o ligă superioară: are un sistem aerian defensiv cu mult mai sofisticat decât cel libian. Însă coșmarul planificatorilor militari și motivul pentru care o intervenție internațională terestră se prea poate să nu devină realitate este arsenalul de arme chimice și biologice deținut de regimul Assad.
Totodată, este bine cunoscută susținerea Rusiei față de regimul Assad. În consecință, o rezoluţie a Consiliului de Securitate care să mandateze o misiune internațională de protecție a civililor sirieni prin „toate mijloacele necesare“ este de negândit. În plus, în absența unui mandat explicit al Consiliului de Securitate, nici pe NATO nu se poate conta. Întrebat dacă Alianța intenționează să intervină militar în Siria, Ambasadorul SUA declara, săptămâna trecută, că în Alianță nu există „discuții sau vreo planificare în curs de desfășurare pentru o posibilă intervenție militară“. Iar dacă „ne uităm astăzi la situația din Siria, vedem că este diferită de cea din Libia“. La momentul conflictului din Libia, Alianța a decis că trebuie să existe 3 criterii pentru ca NATO să se gândească asupra posibilității de a interveni și chiar și atunci trebuie să existe 28 de state care să fie de acord să o facă: „unu, să existe o nevoie demonstrabilă; doi, să existe un sprijin regional pentru o intervenție militară a NATO; trei, trebuie să existe o bază legală clară pentru NATO“. Or, situația din Siria îndeplinește deocamdată doar primul criteriu, dar nu satisface celelalte două condiții: nu există sprijin în regiune pentru o intervenție militară a NATO și nici o bază juridică limpede.
... dar ar putea să devină un nou Irak
Pentru sceptici, o intervenţie internaţională nu ar face decât să complice şi mai mult lucrurile. Aceştia reproşează că nu este suficient să ai intenţii bune şi că, în cele din urmă, contează ca prin intervenţia ta să nu faci şi mai mult rău. Deja mulţi dintre observatori vorbesc de faptul că masacrul de la Houla ar putea arunca Siria în pragul unui război civil cu nuanţe sectare, similar celui purtat pe străzile Irakului în 2006-2007. Probabil că tocmai această perspectivă irakiană îi ţine departe pe creştini, aleviţi şi kurzi, care par mai degrabă doritori să rămână sub regimul Assad (esenţialmente o guvernare a minorităţilor) decât să treacă de partea rebeliunii preponderent sunite. În Irak, sfârşitul lui Saddam a condus, în cele din urmă, la preluarea puterii de către majoritatea şiită, iar una dintre primele consecinţe a fost lansarea unor ample campanii de purificare religioasă a zonelor locuite de suniţi. În cazul Irakului, “realitatea arată că atunci când războiul civil sectar s-a terminat, suniții pierduseră”, spune Douglas Ollivant un observator al evenimentelor de atunci. Este ceea ce i-a și împins în brațele americanilor, care deveniseră garantul supraviețuirii lor. Foarte probabil că și astăzi teama minorităţilor de represaliile majorităţii explică, în parte, capacitatea lui Assad de a-şi păstra încă puterea. „Forţele loiale rămân alături de regim pentru că ştiu că, într-o Sirie post-Assad, ele vor fi probabil masacrate“, rezumă Fareed Zakaria dilemele existenţiale ale minoritarilor care astăzi formează coloana vertebrală a regimului.
O intervenţie occidentală pentru protejarea rebeliunii anti-Assad ar putea transforma Siria de facto într-un câmp de bătalie între miliţii sectare, sprijinite de marile puteri regionale rivale. Pe de o parte, s-ar afla regimul şiit al lui Assad susţinut informal de Iran şi Irak, iar de cealaltă parte, rebeliunea majoritar sunită susţinută de puterile occidentale, Turcia, Arabia Saudită şi Qatar. „Teama mea este că masacrul de la Houla a turnat gaz pe foc, ceea ce ar putea să extindă conflictul sectar în întreaga regiune, distrugând nu doar Siria, ci şi statele vecine precum Libanul şi Iordania, vărsându-se chiar şi în Irak“, avertizează profesorul Fawaz Gerges. Mai mult, este exact scenariul care bântuie pe culoarele Consiliului de Securitate, în speranţa că îi va mobiliza pe membrii responsabili ai comunităţii internaţionale să acţioneze până nu este prea târziu: „În prezent, cel mai probabil este ca violenţa să se extindă, conflictul să se intensifice, implicând şi alte state din regiune şi luând forme preponderent sectare“, spune Susan Rice, Ambasadorul SUA la ONU. La acel moment, nu va mai exista o criză exclusiv siriană, ci una care va cuprinde întreaga regiune.
Însă, pe fond, perspectiva unui nou Irak este ultimul lucru pe care America şi-l doreşte. Nu mai vorbim de Europa. Foarte probabil că o intervenţie militară limitată ar modifica raportul de forţe în teren, dar ar plasa America, din nou, în mijlocul unei insurgenţe, exact tipul de conflicte pe care Administraţia Obama şi-a propus în mod programatic să le evite, tocmai pentru că nu se pot rezolva de azi pe mâine. Dimpotrivă, nota distinctă a Administraţiei, proiectată din plin în spaţiul public prin nenumărate discursuri, a fost aceea că „a venit timpul să facem nation-building la noi acasă“, nu la scară globală. Într-un moment în care economia americană se află în corzi, iar Congresul este tot mai polarizat, a pleda pentru un nou Irak în faţa unei opinii publice istovite de 12 ani de conflict permanent echivalează mai degrabă cu o sinucidere politică. În plus, nu poate fi evitată problema asumării responsabilităţii reconstrucţiei postconflict. Obama trebuie să fie conştient nu doar de vechiul imperativ formulat de Collin Powel – „odată ce ai stricat o ţară, ea devine responsabilitatea ta“ –, ci şi de faptul că „dacă Assad cade, procesul de a pune la loc acest Humpty-Dumpty sirian va face experienţa libiană să arate precum Elveţia“ (Aaron David Miller).
Cum s-ar putea totuşi interveni
În urmă cu trei luni, Anne Marie Slaughter, un fost strateg al Departamentului de Stat, propunea în paginile New York Times planul unei intervenții mai „light“ care nu vizează neapărat schimbarea regimului, ci protecția civililor. În plus, responsabilitatea primară cădea pe umerii statelor din regiune. În viziunea sa, Liga Arabă și Turcia, sprijinite de state NATO, ar urma să distribuie un număr limitat de arme antitanc și antimortiere așezărilor siriene care ar dori să se declare „zone libere de violență“. Majoritatea acestor „zone sigure“ ar fi urmat să fie agregate de-a lungul frontierelor cu Libanul, Turcia și Iordania pentru a permite crearea unor culoare umanitare prin care Crucea Roșie să le alimenteze cu mâncare, apă și medicamente. Mijloace avansate de recunoaștere și supravghere ar fi fost ulterior distribuite localnicilor pentru a monitoriza manevrele trupelor guvernamentale siriene. În cele din urmă, drone desfășurate în Iordania, Arabia Saudită și Turcia ar putea interveni imediat pentru a proteja „zonele sigure“ și pentru a ține la distanță eventualele forțe guvernamentale. Problema este că, întotdeauna, aceste „zone sigure“ sunt extrem de vulnerabile, în absența unei ample infrastructuri militare de ranforsare în statele din jurul Siriei și trupe pregătite să intervină la cea mai mică urgență. În caz contrar, s-ar repeta scenariul Srebrenicei, din 1995, când, lipsite de mandatul respectiv, forțele ONU nu au putut să prevină masacrul populației musulmane.
Toată lumea se uită spre Casa Albă
Oare devine Siria Rwanda președintelui Obama? Mai cu seamă într-un an electoral? Să nu uităm că Obama este cel care, în discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru Pace, spunea: „Tot mai mult ne confruntăm cu întrebări dificile despre cum să prevenim masacrarea civililor de către propriile lor guverne sau de a opri un război civil a cărui violență și suferință cuprinde o întreagă regiune. Cred că folosirea forței se justifică atunci când există considerente umanitare, precum în Balcani. Inacțiunea ne dărâmă conștiinta și poate conduce la o intervenţie mult mai costisitoare mai târziu“.
The New Yorker povestește că, în aprilie 1993, în timpul unei comemorari la Muzeul Holocaustului din Washington DC, Elie Wiesel l-ar fi întrebat pe Bill Clinton – „Ce am învățat [din experiența Holocaustului]?“, apoi a continuat: „Domnule președinte, nu pot să nu vă spun ceva. Am fost în fosta Iugoslavie anul trecut. Nu mai pot să dorm de atunci din cauza a ceea ce am văzut. Trebuie să facem ceva ca să oprim vărsarea de sânge din acea țară“. Clinton nu a răspuns. Anii au trecut și, în aprilie 2012, la același muzeu, Elie Wiesel îl întreabă pe Barack Obama - „Am învățat ceva din trecut? Atunci, cum se face că Assad se mai află încă la putere?“. Obama a răspuns spunând că prevenirea atrocităților în masă și a genocidului este un interes de securitate fundamental și o responsabilitate morală a SUA. Și a exemplificat prin cazul libian, adăugând imediat că: „nu putem controla fiecare eveniment“.
Oare va alege Obama să urmeze îndemnul lui Elie Wiesel sau Realpolitikul lui Henry Kissinger (pentru care balanța puterii, ordinea regională și considerentele strategice sunt mult mai importante decât cele umanitare)?
