Disconfort în Orientul Mijlociu: Egiptul în menghina violenţei

Proiectul unei societăţi deschise în care tradiţia politică arabo-islamică să se împace şi să accepte valori sociale şi politice democratice, susţinut de o importantă elită intelectuală şi de acţiuni civice nu mai puţin importante într-o serie de state arabe, început cu peste trei decenii în urmă, pare acum într-un serios impas.

Egiptul pare prins într-un turbion al vio­lenţei şi al acţiunilor distructive sau, mai bine zis, autodistructive. În vreme ce mi­litarii şi guvernul în funcţie par mulţumiţi de reacţiile externe pon­de­rate care condamnă vio­len­ţa, pentru care nu pare în­să ca ei să simtă vreo vină (mai puţin Muhammad el-Baradei, care şi-a asumat prin demisie detaşarea de ac­ţiunile violente), Fraţii Mu­sulmani continuă apelul la rezistenţă şi la adunări de susţinere tot mai ample. În timp ce numărul mor­ţilor creşte de la o zi la alta, după fiecare nouă confruntare care are loc în Cairo, în pie­ţe, spitale sau moschei, asistăm cu per­plexitate la apeluri aproape candide ve­ni­te, de pildă, dinspre Liga Arabă, care chea­mă desuet şi, desigur, tardiv la dialog naţional, invocând al-maslaha al-wa­taniyya (interesul naţional), fiind evident pentru toată lumea că această fază a fost depăşită, odată cu intervenţia în forţă a militarilor pentru degajarea celor două sit-in-uri principale din Cairo organizate de susţinătorii preşedintelui Mursī.

Violenţa din Orientul Mijlociu stârneşte doar preocupare

Ceea ce surprinde cel mai tare este reacţia la violenţă – intern şi internaţional. Presa arabă şi internaţională reia opinii ale străzii egiptene care găseşte motivaţii pen­tru intervenţia armatei împotriva sus­ţi­nă­torilor preşedintelui Mursī. „Armata tre­buie să restabilească ordinea... altfel, ar da dovadă de slăbiciune... să redea cir­cu­laţiei publice două dintre cele mai im­portante pieţe ale capitalei... militarii nu pot să permită aceste sit-in-uri într-un oraş în care numărul locuitorilor şi al ve­hiculelor se măsoară în milioane şi zeci de milioane... în septembrie, începe anul şcolar, deci se impune ca până atunci or­dinea să fie restabilită... toată lumea se aş­tepta ca după Ramadan armata să in­tervină.“ Constatăm, fără surprize, că pen­tru strada cairotă problema nu se pu­ne în termenii pretenţioşi cu care lucrează analiştii şi chiar politicienii – revoluţie, contrarevoluţie, lovitură de stat, terorism, atac la siguranţa naţională, ci mult mai prag­matic, în termeni de viaţă cotidiană, cu toate aspectele acesteia. Imaginile de viaţă cotidiană urmându-şi cursul firesc, alături de cele ale tinerilor din Piaţa Tah­rīr, care în acelaşi timp mureau pentru huri­yya wa karāma (libertate şi dem­nitate) în urmă cu doar doi ani, ne revin în memorie cu uşurinţă.

Nu vom discuta despre reacţiile occi­den­tale, acestea fiind în linia educativ-mus­trătoare cu care suntem deja obişnuiţi (o proastă asimiliare a modelului democratic şi, prin urmare, o aplicare defectuoasă a acestuia, neintegrarea paradigmei drep­tu­rilor omului etc...), ne vom opri însă la lu­ările de poziţie regionale care ascund, mai bine sau mai rău, tot atâtea interese şi, de multe ori, temeri pentru destinul politic naţional (statal sau dinastic). Partidele is­lamiste „surori“ din ţări precum Marocul, Tunisia, Sudanul sau Siria au avut reacţii previzibile pentru susţinerea dreptului Fraţilor Musulmani de a guverna ţara, drept obţinut prin res­pec­tarea jocului democratic. Probabil cel mai mare dis­confort îl resimte An-Nah­da, trecând la rândul său prin mai multe crize po­litice în răstimpul scurs de la victoria în alegerile tu­nisiene, însă având o stra­tegie care dovedeşte mai mult pragmatism politic de­cât Fraţii Musulmani la Cairo.

Disconfortul monarhiilor arabe

Exprimată cu o oarecare întârziere, reac­ţia Regatului Saudit pare să fi împrumutat în conţinutul său din chiar poziţia mi­li­tarilor egipteni faţă de Fraţii Musulmani, ma­nifestând o preocupare aproape ob­sesivă pentru securitate. „Armata egip­teană şi autorităţile în funcţie la Cairo nu fac decât să lupte pentru securitatea ţării şi împotriva terorismului, a rătă­ci­rii şi a haosului. Iar aceia care se ames­tecă în treburile interne ale Egiptului vor alimenta conflictul şi dezbinarea naţiunii egiptene“, declara regele saudit, poziţiei căruia i s-au alăturat pe rând principale mo­narhii din Golf, cu excepţia notabilă a Qatarului. Ministrului de Externe qataraz, aflat în vizită de informare la Cairo ime­diat după asaltul militarilor asupra celor două sit-in-uri, i s-a permis să-i viziteze în închisori pe câţiva dintre liderii Fraţilor Musulmani, iar la final a fost foarte ferm în afirmarea necesităţii eliberării deţi­nu­ţilor politici, „nicio soluţie nu se poate în­trevedea fără punerea în libertate a li­derilor politici arestaţi, pentru a putea fi reluat dialogul naţional“. Trebuie remar­cată în context asocierea tot mai preg­nantă a postului de televiziune Al-Jazeera cu politica statului Qatar, în sensul sus­ţi­nerii Fraţilor Musulmani şi a islamului po­litic, ceea ce a creat în ultima vreme o se­rie de incidente pe teren de pe urma că­rora au avut de suferit reporterii, cores­pon­­denţii şi birourile televiziunii qata­riote.

Totuşi, mai apăsat decât în alte ocazii, se aud din interiorul societăţilor din ţările Golfului voci care contrazic linia oficială, dinastică. Fie că este vorba de clericii sa­udiţi sau de membri ai Consiliului Con­sultativ din această ţară sau de partide cu simpatii islamiste din Iordania, asistăm în regiune la o diversificare a opiniilor po­li­tice în chestiuni fundamentale. Regele sau­dit, deşi într-o relaţie cunoscută ca difi­ci­lă cu componenta religioasă a societăţii, trebuie să fi fost cel puţin stânjenit de de­claraţiile în contra liniei dinastice oficiale care s-au făcut auzite recent cu referire la evenimentele din Egipt. În general, mo­nar­hiile din Golf care au avut şi au probleme interne (din categoria drepturilor omului, bunei guvernări, drepturilor minorităţilor, respectării valorilor democratice etc.) şi care au vădite temeri legate de posibile evo­luţii de democratizare a regiunii (fapt ce ar pune în chestiune pe alocuri însăşi struc­tura lor statală) s-au grăbit să gă­seas­că justificări acţiunii armatei egiptene. Emi­ratele Arabe Unite, după ce califică drept „evenimente regretabile“ întâm­plările de la Cairo, afirmă că „intervenţia armatei a fost determinată de compor­ta­mentul provocator al grupărilor extre­miste“.

Compromiterea unui proces de durată

Alături de Mūnsif al-Marzūqi, observăm cu îngrijorare o radicalizare în reacţii a celor două părţi, o absolutizare a mo­delului îmbrăţişat de una sau alta dintre ele: „cea mai mare greşeală este că fie­care dintre părţi consideră despre sine că deţine modelul ideal de organizare socială şi foloseşte statul pentru punerea în practică a acestuia“. Avem o nouă confirmare a acestei radicalizări a spec­tru­lui politic egiptean în propunerea pri­mu­lui ministru interimar Al-Biblāwī de di­zolvare prin hotărâre judecătorească a Gru­pării Fraţilor Musulmani. Un joc la ex­treme, la fel cu cel jucat de Fraţii Mu­sul­mani şi preşedintele Mursī care, după o victorie fragilă (cu doar 51% din voturi), au crezut că pot neglija jumătate din po­pu­laţia Egiptului, că pot guverna fără să ia în considerare forţele de opoziţie, fie ele po­litice sau sociale. Izolarea internă pe care au construit-o în jurul lor Fraţii Musul­mani pare să fi creat în final asocieri ne­fireşti, greu de imaginat cu doi ani în ur­mă, între extremiştii democraţiei, ti­nerii revoluţiei antisistem şi anti-Mu­ba­rak, pe de-o parte, şi chiar rămăşiţele sistemului contestat (celebrii al-fulūl), pe de altă parte (să rememorăm cele întâmplate pe 30 iunie...).

Numai că evenimentele acestor zile nu în­seamnă doar o nouă criză politică a cărei rezolvare să fie posibilă prin apeluri re­dundante la dialog naţional, criză faţă de care forţe regionale şi internaţionale „îşi exprimă preocuparea“. Asistăm la dis­trugerea unei construcţii ideologice a că­rei împlinire majoră a fost intrarea for­ţelor religioase islamiste în jocul politic de­mocratic şi acceptarea regulilor acestuia. Proiectul unei societăţi deschise în care tradiţia politică arabo-islamică să se îm­pace şi să accepte valori sociale şi politice democratice, susţinut de o importantă eli­tă intelectuală şi de acţiuni civice nu mai puţin importante într-o serie de state ara­be, început cu peste trei decenii în urmă, pare acum într-un serios impas. Unii co­mentatori arabi vorbesc despre o proastă asimilare a regulilor sistemului demo­cra­tic, despre o neştiinţă a menţinerii echi­librului, alţii, mai numeroşi, despre com­promiterea cu bună ştiinţă a unui proces democratic aflat la început, prin crearea unor imagini publice descumpănitoare – isla­mişti invocând legitimitatea demo­cra­tică conferită de alegeri, pe de-o parte, şi liberali asociaţi unei intervenţii militare care debarcă un preşedinte ales, pe de al­ta. Acest fapt poate avea urmări grave, ca să-l cităm din nou pe Mūnsif al-Marzūqi, care compromit pe termen lung destinul politic al Egiptului şi al regiunii: „isla­miş­tii îşi pierd încrederea în democraţie şi valorile sale fundamentale, în vreme ce forţele de orientare laică şi liberală pierd credibilitatea propriului mesaj“.

* Laura Sitaru este lector dr. la secţia de limba arabă a Universităţii din Bucureşti şi cercetător la Institutul Diplomatic Român.