Echilibristica lui Sikorski

Evenimentele de la sfârşitul săptămânii trecute din Ucraina – revenirea la Constituţia din 2004, eliberarea Iuliei Timoșenko, fuga preşedintelui Ianukovici, numirea unui preşedinte interimar – nu ar fi fost posibile fără rolul decisiv al marilor puteri europene.

Octavian Manea

Totul a început pe fondul unui maraton diplomatic avându-i în prim-plan pe mi­niştrii de Externe ai grupului de la Wei­mar (Germania, Franţa şi Polonia). La un mo­ment dat camerele de luat vederi au surprins un schimb de replici între Ra­dosław Sikorski şi unul din­tre liderii opoziţiei ucrai­nene: „Dacă nu sprijiniţi acest aranjament, atunci alternativa este Legea mar­ţială, armata. Cu toţii veţi fi morţi“. Deal-ul negociat de reprezentanţii UE, în­che­iat la 21 februarie, prevedea ca în termen de 48 de ore să fie adoptată o lege specială care să reinstituie Constituţia din 2004, pre­cum şi formarea unui guvern de uni­tate naţională în următoarele 10 zile. Ce­lelalte coordonate fundamentale vizau ne­cesitatea unor ample reforme cons­titu­ţio­nale care să echilibreze puterile preşe­din­telui, guvernului şi parlamentului, pre­cum şi organizarea de alegeri prezidenţiale nu mai târziu de luna decembrie. Între timp, ambele părţi îşi luau angajamentul de a evita recursul la violenţă şi de a lua o serie de măsuri pentru normalizarea vieţii publice prin retragerea „forţelor“. Sigur, vorbim în cele din urmă de un com­pro­mis. Iar „compromis înseamnă că nimeni nu a primit sută la sută din ce îşi do­rea“, după cum a punctat Sikorski.

Deşi deja depăşită de evoluţiile din ulti­me­le zile, Europa insistă pentru măsuri care să păstreze spiritul acordului de la 21 fe­bruarie: „Avem o sursă legitimă de au­to­ritate la Kiev, un parlament ales de­mo­cratic, al cărui lider şi-a asumat şi rolul de preşedinte interimar. Este o sursă de au­toritate care trebuie să unifice ţara. Trebuie să fie inclusivă, să reprezinte spi­ritul compromisului pe care acordul îl pre­vedea şi trebuie să respecte di­ver­si­tatea etnică şi regională a Ucrainei“, a spus Sikorski într-o intervenţie la CNN.

În următoarele luni, Ucrai­na intră într-o etapă ex­trem de sensibilă. Aş­tep­tările populaţiei sunt imen­se, în contextul unei ma­şinării birocratice măcinate de corupţie, al unui stat aflat în slujba unor interese oligarhice, pe fondul unor elite decredibilizate, cărora li se cer rezultate rapide. Mai mult de atât, nevoia de cash, într-un moment în care Ucraina traversează valea plângerii economice, este urgentă. Carl Bildt avertiza pe Twitter că „lecţia re­vo­luţiilor sugerează nevoia de a te con­centra imediat pe prima zi de după. Şi pe ziua imediat următoare. Altfel riscăm ca totul să meargă în direcţia greşită“. Toc­mai această conştiinţă i-a împins pe mi­niş­trii de Externe din Marea Britanie, Polonia şi Suedia să pledeze la unison pentru „un sprijin internaţional radical“ care să ga­ranteze accesul Ucrainei la surse de fi­nanţare esenţiale „pentru viitoarea sa sta­bilitate“. Deja se vorbeşte de un veritabil precedent Marshall care ar putea să re­u­nească Statele Unite, UE şi FMI în acor­darea unui bail-out economic noului gu­vern ucrainean.

Şi totuşi, discursul se îndreaptă acum în­tr-o altă direcţie, cu mize esenţiale pentru se­curitatea întregii Europe. Revine în prim-plan spectrul iugoslavizării şi al separatismului regional. În zona filorusă, sub influenţa Congresului de la Harkov, se vorbeşte chiar de activarea unor miliţii fidele preşedintelui Ianukovici. S-a re­cu­pe­rat până şi ameninţarea făcută de Putin în 2008 pentru a intimida extinderea NATO, prin care chestiona artificialitatea gra­ni­ţe­lor statului ucrainean. Însă nu poate fi fum fără foc. Altfel nu se explică urgenţa cu care liderii Vestului s-au grăbit să aver­tizeze Rusia să nu încurajeze cartea sepa­ratismului. În cele din urmă, ce nu văd cri­ticii lui Sikorski este faptul că, prin echi­libristica sa, el a încercat să evite un moment care oferea Moscovei pretextul re­activării „doctrinei Medvedev“, sub im­pe­rativul protejării etnicilor ruşi. De aici in­sistenţa pe respectarea drepturilor mino­ri­tăţilor etnice, lingvistice şi religioase, pe compromis şi pe formule care să integreze diversitatea regională şi identitară a Ucrai­nei.

Pe de altă parte, Sikorski, asemenea unui te­nisman care ştie să-şi plaseze mingile cu o precizie chirurgicală, a adus în teren un jucător dintr-o altă ligă. „Frontierele Ucrai­­nei sunt de fapt garantate prin Me­mo­ran­dumul de la Budapesta de către Sta­tele Unite, Marea Britanie şi Rusia“, a pre­ci­zat Sikorski în emisiunea lui Fareed Za­ka­ria de la CNN. Cu alte cuvinte, din 1994, momentul în care Kievul a renunţat la ar­senalul său de arme nucleare, Wa­shing­to­nul a devenit garantul integrităţii sale te­ritoriale. Este o garanţie de se­cu­ritate re­a­firmată ulterior chiar de Ad­mi­nistraţia Oba­ma, în octombrie 2009, la Kiev, prin vizita lui Alexander Vershbow, pe atunci un înalt oficial al Pentagonului. La câteva ore distanţă de la intervenţia lui Sikorski la CNN, Susan Rice, consilierul pe pro­ble­me de securitate al lui Obama, spunea des­pre o eventuală intervenţie a trupelor ru­seşti în favoarea lui Ianukovici că „ar fi o gravă eroare. Nu este în in­teresul Ucrai­nei, al Rusiei sau al Europei să vedem ţa­ra scindată. Reîntoarcerea violenţei şi escaladarea situaţiei nu este în interesul nimănui“. Simbolic, toate aceste de­cla­ra­ţii au valoarea enunţării unei veritabile „li­nii roşii“. Oare o va traversa Moscova? //