Egiptul, la doi ani de la revoluţie

Acceptarea pluralităţii politice, manifestată exclusiv sub forma luptelor de idei, şi nu de stradă, pare să fie, cel puţin pentru această etapă, principala provocare a societăţii egiptene, dacă nu considerăm aici şi dimensiunea economică puţin liniştitoare.

La doi ani de la înlăturarea preşedintelui Hos­ni Mubarak, Egiptul se află în faţa mai multor dileme pe care trebuie să le descifreze pentru a-şi putea continua parcursul, oricare ar fi aces­ta. Blocajul produs de recen­tele violenţe stradale, şi ele la rândul lor rezultatul unei  acumulări de frustrări sociale şi politice, dă privitorului sen­zaţia unei profunde şi greu controlabile stări de haos. O situaţie greu de controlat, dar şi ceva mai greu de explicat, pentru a nu recurge la mult mediatizata şi simplificatoarea diviziune între curentele laic şi religios aflate într-o dispută decisivă în lup­ta pentru cucerirea spaţiului social şi politic din Egipt. Alături de Alain Gresh, ar trebui în­că o dată să subliniem complexitatea spec­tru­lui politic egiptean, cu diviziuni ideologice bi­ne marcate între putere şi opoziţie, între for­ţele politice în ansamblul lor şi societatea ci­vilă, între vocea străzii şi cei care deseori vor­besc în numele acesteia, între partidele care au câştigat alegerile, precum şi în rândurile forţelor care constituie opoziţia. Blocul for­ţelor de orientare religioasă nu este mai puţin divizat decât cel al opoziţiei, diviziunile fiind tot mai vizibile nu numai între Fraţii Mu­sul­mani şi salafişti, ci şi în interiorul celor două mişcări. Trecerea bruscă de la funcţionarea clan­destină, mai ales în cazul curentului sa­lafist, către actul politic cre­ează cel puţin incoerenţă în acţiunea politică. Tendinţele autoritare ale noii puteri, amen­date just de reacţia „străzii“, şi-ar putea avea explicaţia şi în această bruscă situare în rândurile decidenţilor politici, sāni’ū l-qarārāt, dar şi într-o ideologie rigidă, articulată pe principii desuete raportate la evoluţia societăţii arabe.

Urmărind fie şi numai declaraţiile liderilor po­litici de la Cairo, angrenaţi în aceste momente într-o încercare de consens şi dialog naţional, ne apare ca o realitate neîndoielnică mul­ti­tu­dinea de tendinţe ideologice în formare şi re­formulare. Nimeni nu este dispus să se re­tragă de pe scena politică, să renunţe la locul său în favoarea sau pentru liniştea partidului care a câştigat primele alegeri, parlamentare şi prezidenţiale deopotrivă, din perioada post-Mubarak. Egiptul nu mai este al unei singure forţe politice, fapt afirmat cu tărie la revoluţie şi de la revoluţie încoace, iar sentimentul că se încalcă acest dat politic postrevoluţionar creează angoasă şi reacţie pe măsură. Într-o lucrare recent apărută, politologul Marc Lynch remarcă cu extremă justeţe confirmarea de către revoluţiile arabe a apariţiei în spaţiul po­litic postrevoluţionar a unei forţe majore, a că­rei ignorare este de-acum imposibilă – Arab street. Noile mişcări şi regimuri care nu vor să piardă puterea, e de părere Marc Lynch, vor trebui să fie extrem de atente la vocea străzii şi să preia din dorinţele maselor prin­cipii de guvernare, de politică internă şi externă. Opinia străzii – opinia publică – pare tot mai puternică, tot mai prezentă, dând sen­zaţia că veghează asupra actului politic, in­diferent de autorul acestuia, aprobându-l sau sancţionându-l.

Referirile la unitatea naţională, al-wahdatu l-wataniyya, abundă în presa egipteană după violenţele din ultimele săptămâni. Un concept cu o istorie lungă care trece acum, ca în­ţelegere, dincolo de clivajul religios mu­sul­mani–creştini, cum remarcă analistul Walid Ab­del Nasser, căpătând o întindere mult mai amplă, suprapunându-se peste ideea clasică de iğmā’, consens social în jurul unei idei sal­vatoare. Imaginea tuturor liderilor politici adu­naţi în jurul şi la chemarea la dialog a re­pre­zen­­tantului universităţii islamice al-Azhar a dus cu gândul la medievalul concept al con­sen­sului în vederea realizării interesului co­munităţii, al-maslahatu l-’āmma, ca să re­marcăm doar una dintre particularităţile si­tuaţiei actuale din Egipt. O alta ar fi cu ca­racter mai general şi se referă la capacitatea sau, după caz, lipsa acesteia de a accepta un joc politic devenit, după căderea preşedintelui Mubarak, inevitabil şi ireversibil plural. Ocu­parea autoritară a spaţiului politic şi mar­gi­nalizarea adversarului, deşi reflexe politice ve­nite dintr-o experienţă care se întinde pe câ­teva decenii, pentru a ne referi numai la epo­ca modernă, nu mai poate fi acceptată. Nu de către acest empowered public, pentru a relua formula lui Marc Lynch, care ştie acum că re­gimurile autoritare pot fi răsturnate. Ac­cep­tarea pluralităţii politice, manifestată exclusiv sub forma luptelor de idei, şi nu de stradă, pare să fie, cel puţin pentru această etapă, principala provocare a societăţii egiptene, dacă nu considerăm aici şi dimensiunea eco­nomică puţin liniştitoare.

* Laura Sitaru  este prodecan al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti, și director al Direcţiei Furnizare de Expertiză la IDR.