Pe aceeași temă
Pentru Gazprom, în afacerile sale cu partenerii europeni, gazul nu este o marfă, ci o armă politică, cu o interesantă şi tentaculară influenţă.
Gazprom, corporaţia fanion a energiei ruseşti, pare un leu în iarnă. Colosul energetic este unul dintre stâlpii vistieriei Kremlinului: un sfert din veniturile bugetului federal reprezintă contribuţia Gazprom. Sancţiunile economice aplicate Rusiei au avut un impact major asupra Gazprom. Anul trecut, profitul după impozitare al companiei s-a comprimat cu 70%, până la 189 de miliarde de ruble, sumă echivalentă cu aproximativ 3,3 miliarde de dolari. Nu doar banii s-au împuţinat, viitorul însuşi este ceţos. Gazoductul South Stream, care ar fi consumat o investiţie de 40 de miliarde de dolari doar pentru a ocoli Ucraina, s-a deşirat. Italienii de la RNI, mari susţinători ai proiectului, s-au retras din afacere şi Gazprom le-a preluat pachetul de 20% din acţiunile pe care le aveau la compania care deţinea proiectul gazoductului pentru suma de 22,4 miliarde de ruble (388 de milioane de dolari). Pentru italienii care n-au apucat să facă investiţii în gazoductul deocamdată fantomatic, rămâne o afacere de succes, dată fiind suma obţinută la plecare. Gazprom a mai preluat pachetele de 15% din acţiunile South Stream controlate de nemţii de la Wintershall, contra sumei de 16,85 miliarde de ruble (291 de milioane de dolari), și a mai plătit 16,82 de miliarde de ruble (291 de milioane de dolari) pentru cele 15% din acţiunile deținute de Électricité de France (EDF). Retragerea „europenilor“ din acţionariatul companiei care-şi propunea să construiască gazoductul South Stream a lăsat un gol de aproape un miliard de dolari în conturile Gazprom şi a confirmat, într-un fel, ipoteza că acest gazoduct este doar un proiect politic al Moscovei menit să sufoce alt gazoduct fantomatic, Nabucco, cel care trecea prin ţara noastră. Maniera elegantă în care Gazprom a răscumpărat pe bani grei acţiunile foştilor parteneri europeni arată, dincolo de diplomaţia lui Alexei Miller, puternicul şef al Gazprom, o conştientizare a dependenţei companiei ruse de clientela europeană.
Şeful Gazprom, Alexei Miller, şi preşedintele rus Vladimir Putin
Pe de altă parte, europenii au impus sancţiuni economice care, iată, rănesc adânc afacerile Moscovei, dar băltesc în captivitatea furnizorului autoritar de gaze. Nicio vorbă nu a răzbătut dinspre Bruxelles sau dinspre altă capitală europeană despre o eventuală relansare a proiectului Nabucco, acel coridor prin care se puteau transporta gazele azere către Europa. Companiile europene implicate în Nabucco, printre care şi OMV, beneficiara gazelor şi petrolului extrase din România, s-au retras strategic şi par să fi renunţat la ideea de independenţă. În fond, afacerile energetice cu ruşii, iată, par extrem de profitabile, chiar şi atunci când ieşi din ele. Dar Gazprom are acum un val de probleme. În fine, s-a încheiat o anchetă declanşată de câţiva ani pe o temă de o simplitate uluitoare: într-o piaţă extrem de atentă la monopoluri, cum este cea europeană, gigantul rusesc exercita un control aproape total în opt ţări europene. Uniunea Europeană a declanşat deschiderea unei acțiuni judiciare împotriva Gazprom pentru abuz de poziție dominantă și practici monopolistice, inclusiv impunerea unor preţuri excesive anumitor clienţi-state. Cele opt ţări europene unde Gazprom domină sau controlează total piața gazului – țările baltice (Estonia, Letonia, Lituania), Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria și Bulgaria. Noi lipsim din listă, dar asta nu înseamnă că nu plătim gazul mai scump ca nemţii. Atât că România importă din ce în ce mai puţin gaz de la ruşi, deoarece industria sa consumă mai puţin, din ce în ce mai puţin. Şi atunci când cumperi o cantitate mai mică dintr-o marfă, te poţi aştepta să plăteşti mai scump. Doar că pentru Gazprom, în afacerile sale cu partenerii europeni, gazul nu este o marfă, ci o armă politică, cu o interesantă şi tentaculară influenţă. Nu trebuie uitat că Gazprom nu ia direct banii de la noi, de pildă, pentru gazul livrat, ci împarte câştigul cu firme europene. Păi, când câştigi sute de milioane de dolari numai pentru că ai o afacere în parteneriat cu Gazprom, care are cartierul general la tine acasă, efort pentru care nu cheltuieşti mai nimic, devii o forţă tăcută de persuasiune în favoarea South Stream sau împotriva Nabucco, de pildă.
Lăsând la o parte complicităţile partenerilor europeni, într-un fel de înţeles, întrucât vorbim de bani grămadă, Gazprom ţine o piaţă de gaze cu regulile proprii, dependentă şi influenţată de negocieri. Acum această atitudine se întoarce împotriva sa. Este de presupus că vigoarea cu care europenii au scuturat de praf dosarul Gazprom, început în 2012, pe vremea când Joaquín Almunia era comisarul pentru Concurenţă, ţine, nu-i aşa, de impulsuri politice. Este distractivă explicaţia, oferită de un fost oficial european, Mario Mariniello, cum că ar fi dificil de demonstrat acuzaţiile de practică a unor „preţuri incorecte“. Ridicol, nu-i aşa, adică este corect ca nemţii să plătească gazul mai ieftin decât polonezii? Şi dacă da, de ce?
Întrebarea cea mai mare este însă cum construim o piaţă europeană a gazului, aşa cum au americanii. Iar dacă o construim, cum o putem oare feri de intervenţia financiară a companiilor care pot mişca, pe burse, chiar preţurile petrolului şi gazului, în funcţie de necesităţi.
Deocamdată, lucrurile sunt în faza epistolară, formală. Gazprom are trei luni pentru a da replica şi a-şi prezenta argumentele. Dacă justiţia europeană va constata că Gazprom a violat legislaţia UE, atunci corporaţia riscă o amendă consistentă, cam 10% din venitul său anual, plus reaşezarea forţată a practicilor sale de afaceri. Dar un proces la curtea din Luxemburg, cu un contraatac rusesc, poate dura ani buni. Între timp, dependenţa de gazul rusesc se menţine vie.
