Financial Times îşi schimbă proprietarul

Fără independență economică, in­de­pen­den­ța editorială este iluzorie.

Pe 24 iulie, Nikkei, cel mai mare grup me­dia din Japonia, a anunțat public la Tokyo că a cumpărat prestigiosul cotidian bri­ta­nic Financial Times, pentru o sumă con­si­de­ra­bilă: 1,3 miliarde de do­lari. Prin această ofertă ja­po­nezii l-au bătut, pe ul­ti­ma sută de metri, pe ce­lă­lalt competitor, grupul ger­man Axel Springer. FT, ajuns la venerabila vârstă de 127 de ani, este o pu­bli­ca­ție cu totul specială. Ală­turi de Wall Street Journal sau de săptămânalul The Eco­nomist, se numără prin­tre cele mai importante și mai influente nu­me din presa de afaceri la nivel mon­dial, cu ediții separate în America, Ger­mania și în Asia, la Hong Kong. Co­men­ta­ri­ile și analizele publicate în ziar, nu doar pe teme economice, ci și pe cele politice, au un impact global. FT este unul dintre ca­na­lele preferate atunci când anumite in­sti­tu­ții, precum Comisia Europeană, de pil­dă, doresc să transmită public pe un cir­cuit informal mesaje pe care nu le pot spu­ne oficial.

În acest context, schimbarea pro­pri­e­ta­ru­lui unui cotidian atât de prestigios nu pu­tea să nu stârnească valuri pe plan mon­dial. Iar preluarea sa de către o corporație ja­po­neză a fost privită ca o surpriză. Deși Nikkei publică nu doar cel mai mare ziar de afaceri din Japonia, Nihon Keizai Shim­bun, cu un tiraj de 3 milioane de exem­pla­re, ci și indexul bursier de la Tokyo, Nikkei 225, grupul media este relativ pu­țin cunoscut pe plan internațional. În­tot­de­­auna când se întâmplă astfel de lucruri, prin­cipala întrebare este aceea dacă in­de­pen­den­ța editorială va fi în vreun fel afec­ta­tă. La prima vedere, întrebarea pare for­țată. Japonia este o țară cu o democrație consolidată, cu o industrie mass-media dez­vol­tată și independentă. Cu toate acestea, unii co­men­ta­tori sunt mai pre­ca­uți, reliefând tradițiile jur­na­lis­tice foarte diferite exis­tente în Occident și în Ja­po­nia, unde ziariștii sunt mai re­zer­vați în a ataca ches­ti­uni controversate. A mai pus gaz peste foc și o remarcă a mi­nis­tru­lui japonez al Economiei, care a declarat, co­men­tând preluarea FT de către Nikkei, că de acum înainte vor fi relatări mai co­rec­te asupra politicilor și inițiativelor Gu­ver­nu­lui Abe.

Toate aceste discuții arată cât de delicată e relația presei cu mediile politice și de afa­ceri. Mai ales într-o perioadă în care e pus fundamental în discuție chiar modelul de afaceri tradițional din mass-media pe pu­bli­citate. În România, aceste gen de nuan­țe par mai degrabă ridicole, în con­di­ți­ile în care cel puțin două canale TV de știri naționale și o mulțime de ziare și te­le­viziuni locale nu sunt nimic altceva decât un fel de măciuci mediatice în mâinile pa­tro­nilor. Distorsionând pe față faptele și re­cur­gând la atacuri suburbane ori de câte ori interesele acestora din urmă o cer. Ce mai rămâne din ideea de jurnalism e greu de spus. Însă e adevărat că, în general, in­de­pen­dența media este sub asalt. „În vre­muri mai bune pentru ziare, Financial Times ar fi fost vândut doar peste ca­da­vrul meu“, declara Marjorie Scardino, fost președinte al grupului Pearson, care a deținut timp de 60 de ani ziarul, la afla­rea veștii privind vânzarea către Nikkei. Fără independență economică, in­de­pen­den­ța editorială este iluzorie. Iar deo­cam­da­tă nu au fost identificate soluții eco­no­mi­ce viabile, de fond, pentru mass-media în ansamblu. Chiar dacă unele nume fa­nion, între care se numără și Financial Times, sunt totuși profitabile.
Însă discuția merită abordată într-un con­text mai general. „Modelarea“ opiniei pu­bli­ce a devenit un instrument important în plan geopolitic, chiar cu implicații mi­li­ta­re, cum s-a văzut recent în Ucraina. În ciu­da crizei, Moscova continuă să chel­tu­ias­că sume considerabile pe propagandă. Ca­na­lul RT (fostul Russia Today) este acum disponibil prin mai toate hotelurile și aeroporturile de pe planetă, unde, nu ra­re­ori, CNN lipsește. La fel, rețeaua on­line Sputnik, agențiile de știri specializate fi­nan­țate de la Kremlin sunt și ele extrem de active. Chinezii cheltuiesc încă și mai mult în această zonă. Câteva miliarde de do­lari pe an. Trebuie să realizăm că mo­de­lul de jurnalism occidental, incisiv, in­co­mod pentru autorități, bazat pe valori pro­fe­sio­nale solide, care este o componentă esen­țială a ceea ce numim democrația li­be­ra­lă, nu este un dat pentru eternitate. Ba chiar este destul de vulnerabil în acest mo­ment. Să ne imaginăm cum ar arată o lu­me în care canale media importante glo­ba­le sau naționale ar fi controlate de China, de pildă. O țară în care YouTube, Face­book, Twitter, GMail sunt interzise și pes­te 300 de mii de cenzori „curăță“ nonstop pos­tă­rile celor care folosesc Internetul în in­te­riorul țării. Un exemplu de dată re­cen­tă este alergia Beijingului față tricourile și gențile inscripționate „T.S. 1989“, pe care Tay­lor Swift, o solistă foarte la modă în acest moment, intenționază să le lanseze în China cu prilejul turneului de concerte pe care urmează să îl întreprindă în cu­rând. Sunt inițialele numelui ei și anul naș­te­rii, 1989. Însă Beijingul vede aici o tri­mi­te­re la masacrul din 4 iunie 1989 din Piața Tianan­men. Atât de mari sunt sen­si­bi­li­tă­ți­le autorităților față de astfel de mesaje „sub­ver­sive“, încât au interzis chiar și com­binațiile de numere 6,4 și 89 pe pos­tă­rile din rețelele sociale, după cum re­la­tea­ză The Guardian.