Pe aceeași temă
Vă oferim un interviu în avanpremiera vizitei la Bucureşti a vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, realizat cu Ronald Asmus, unul dintre arhitecţii extinderii NATO în anii 90.
Decizia de a nu mai amplasa scutul antirachetă în Europa Centrală pare să fi clarificat adevărata miză în dezbatere: garanţiile indirecte de securitate oferite prin desfăşurarea de infrastructură militară americană în Europa Centrală. De unde această nevoie? Care sunt resorturile acestei stări de neîncredere în garanţiile oferite de NATO?
Cred că două sunt procesele majore care au contribuit la situaţia în care ne aflăm astăzi. Primul este acela că Rusia a devenit tot mai insistentă, mai agresivă. Am sperat că, prin aderarea statelor din Europa Centrală şi de Est la NATO şi UE, Rusia va accepta, în sfârşit, ieşirea acestui spaţiu, o dată pentru totdeauna, din sfera sa de influenţă şi că va înceta să se amestece în politica internă a regiunii. Într-un fel, la nivel mental, ne-am grăbit pur şi simplu să bifăm căsuţa integrării şi să declarăm misiunea îndeplinită. Dar am greşit. Competiţia geopolitică nu se oprise. Moscova şi-a schimbat politicile, dar nu şi obiectivul de a încerca să se infiltreze şi să intimideze statele de pe flancul estic, folosind mijloace şi arme noi - energia. De fapt, Rusia încă încearcă să transforme acest spaţiu într-o zonă predilectă de influenţă geopolitică.
A doua greşeală a fost aceea că am lăsat Alianţa să se atrofieze. Acest lucru este adevărat, în special atunci când ne referim la dimensiunea sa de gestionare a crizelor din Europa. Realitatea este că numeroşi aliaţi şi-au pierdut încrederea în capacităţile NATO. În anii ‘90, în contextul lărgirii Alianţei, am decis ca NATO nu avea nevoie să desfăşoare trupe pe teritoriul noilor state membre. În schimb, am promis să creăm o forţă de reasigurare care ar fi putut fi desfăşurată în momente de criză. Am participat personal, la mijlocul anilor ‘90, la negocierile în care Washingtonul a promis liderilor polonezi că NATO va dispune de o forţă de reasigurare strategică formată din trei divizii, care ar fi urmat să asigure securitatea Poloniei în eventualitatea unor crize.
Nu am îndeplinit acel angajament. Nu există o forţă NATO de reasigurare strategică. Nu există nici măcar planuri oficiale de apărare a teritoriului noilor state membre. De altfel, puterea articolului 5 nu a stat niciodată în litera Tratatului. Întotdeauna a fost vorba de faptul că, în spatele literei Tratatului, au existat exerciţii, planuri de apărare colectivă şi mai ales trupe sprijinite de elemente de logistică.
Mai mult, Alianţa a devenit umbra a ceea ce era, până nu demult, instituţia preeminentă responsabilă de gestionarea crizelor în Europa. Pe fond, ceea ce îi înspăimântă cel mai tare pe polonezi nu e teama de un atac rusesc, ci o Rusie care dispune de potenţialul geopolitic de a determina o criză în Ucraina, care poate scăpa oricând de sub control. În acest context, este puţin probabil ca NATO să joace un rol semnificativ în stabilizarea situaţiei. În ultimii 10 ani, Noua Europă a privit cum, rând pe rând, aliaţii săi din Vechea Europă au împiedicat sistematic NATO să acţioneze eficient în diferite dosare.
NATO a fost marele absent nemotivat din războiul ruso-georgian. Când Tbilisi a dorit să consulte Alianţa, cu câteva luni înainte ca ostilităţile să înceapă, NATO a ezitat. Când războiul a izbucnit, secretarul general şi-a întrerupt pentru o zi concediul pentru a prezida o reuniune şi pentru a emite o declaraţie. Iar Comitetul Militar al NATO a reuşit să se întâlnească abia după terminarea războiului. Cu greu poate fi numită aceasta o performanţă care inspiră încredere. Aşadar, nu ar trebui să fim surprinşi că europenii de pe flancul estic au început să dezvolte serioase îndoieli faţă de capacitatea NATO de a-i ajuta în eventualitatea unei crize.
Personal, cred că slăbiciunea Alianţei se face la fel de vinovată pentru precipitarea crizei de neîncredere ca şi Rusia. Într-un fel, acest lucru este o veste bună, pentru că e mai uşor să repari Alianţa decât Rusia.
Ce-i de făcut pentru a corecta deficitul de încredere al flancului estic în garanţiile de securitate oferite de NATO?
Trebuie să începem prin a repara slăbiciunile interne ale Alianţei, în special prin reafirmarea componentei de gestiune a crizelor. Este exact tipul de dezbatere pe care ar trebui să îl purtăm în interiorul Alianţei, în contextul redactării unui nou concept strategic.
În egală măsură, trebuie să regândim întreaga politică faţă de Rusia. În anii ’90, aceasta era fundamentată pe doi piloni: pe măsură ce extindeam NATO, trebuia să întărim cooperarea cu Rusia. Argumentul principal era acela că Rusia nu mai era un adversar şi că dorea să fie cât mai aproape de comunitatea occidentală. S-a decis că, dacă Rusia va alege o direcţie greşită, antioccidentală, atunci vom schimba cursul politicii noastre prin limitarea cooperării cu Rusia. Astăzi, Rusia merge într-o direcţie greşită şi – să o spunem direct – Moscova nu vrea să mai facă parte din comunitatea noastră occidentală. Totuşi, continuăm să vorbim despre o ofertă de cooperare în care Moscova s-ar putea să nici nu fie interesată.
Nu este pentru prima dată când avem o astfel de dezbatere. Germanii au fost cei care, timp de 40 de ani, în plin Război Rece, s-au temut că articolul 5 nu este suficient de robust. Astăzi, statele din Europa Centrală şi de Est sunt cele care îşi pun aceeaşi întrebare. Discuţiile nu sunt deloc noi şi ne putem uita în istoria Alianţei pentru a afla răspunsurile potrivite şi pentru a corecta deficitul de încredere.
În opinia mea, ne concentrăm prea mult asupra planurilor de apărare. Trebuie să avem planuri prudente de apărare. Punct. Şi acesta este unul dintre primele obiective asumate de preşedintele Obama la preluarea mandatului. Dar să fim sinceri. Singur, un plan secret de apărare, ţinut într-un seif din Mons, nu va putea soluţiona criza de încredere. Nu va produce mai multă solidaritate. Este doar o mică parte a răspunsului. În sine, redactarea unor planuri prudente de apărare a flancului estic nu va corecta problema fundamentală, care este mai puţin teama de un atac rusesc, cât teama de o eventuală intimidare politică din partea Rusiei.
Este actuala criză şi un eşec al Europei tradiţionale de a oferi garanţii credibile de securitate noilor state membre?
Nu litera Tratatului per se conferă puterea şi substanţa articolului 5. Dacă era aşa, atunci limbajul vechiului Tratat al Uniunii Europei Occidentale ar fi fost mult mai important decât clauza similară din Tratatul NATO, deoarece garanţiile oferite sunt chiar mai puternice. Pe fond, ceea ce a dat substanţa acestor cuvinte a fost faptul că în spatele lor s-a aflat întotdeauna o voinţă politică comună, reflectată tocmai prin mijloacele şi mecanismele de a veni fiecare în apărarea celuilalt. Tocmai absenţa sa este cea care ne ajută să explicăm deficitul de încredere pe care îl vedem astăzi acumulându-se la nivelul Alianţei. În consecinţă, dacă anumite state membre nu au putut primi, pe uşa din faţă, asigurări ferme care să le anuleze dilemele de securitate, nu este de mirare că au încercat să le obţină pe uşa din dos a Alianţei, prin aranjamente indirecte.
Pentru a rezuma, ceea ce trebuie să facem astăzi este ceva ce ar fi trebuit să facem cu mult timp în urmă - să purtăm, în sfârşit, această dezbatere în mod deschis, cu toate cărţile pe masă. Provocarea principală cu care se confruntă NATO constă în faptul că, la nivelul statelor membre, percepţiile asupra ameninţărilor de securitate sunt diferite. Spre exemplu, spaniolii sunt orientaţi spre sud şi spre Mediterană, şi nu spre flancul estic. Norvegienii sunt preocupaţi de spaţiul nordic. Există riscuri şi pericole în toate acestea. În fond, totul se reduce la o clasică dilemă centru-periferie: cum să răspunzi acestor forme regionalizate de instabilitate, păstrând în acelaşi timp solidaritatea politică a ansamblului şi fără a afecta eficienţa aparatului de gestiune a crizelor, la nivelul Alianţei ca întreg. //
Interviu realizat de OCTAVIAN MANEA
