Pe aceeași temă
În lumina atacurilor teroriste din această săptămână, toată lumea și-a concentrat atenția asupra Belgiei, o țară în care francofonii și germanofonii se ignoră reciproc, Regele are nevoie de două nume și nimeni nu o mai numește “acasă”. O țară fracturată.
Dincolo de faptul că mulți dintre responsabilii atacurilor teroriste din Paris, în Noiembrie anul trecut, proveneau din Molenbeek, districtul rău famat cu o puternică amprentă islamistă din Bruxelles, din Belgia au plecat, de asemenea, cei mai mulți jihadiști spre Siria.
Belgia e o țară ciudată, despre care lumea nu cunoaște foarte multe, afară de faptul că e locul de rezidență a principalelor instituții ale Uniunii Europene. Dar povestea e mai complicată de atât, explică Glen Newey: “Țara a apărut la inițiativa Regatului Unit și a Olandei, în urma deciziei luate la Congresul de la Viena de puterile aliate ieșite victorioase din Războaiele Napoleoniene. Au vrut o monarhie care să nu fie atât de mică pentru a ține piept dominației franceze”. Noul stat a fost susținut de cele două țări atât timp cât rămânea un regat și nu devenea republică. A urmat revolta dintre valonii francofoni și flamanzii germanofoni. Ruptura bazată pe fundamente religios-lingvistice a fost atât de profundă, încât a dus la situații de-a dreptul ridicole.
“Regele trebuie să aibă două nume diferite – actualul Rege este Philippe sau Filip (în funcție de regiune) – pentru a face pe toată lumea fericită”, explică sursa citată. Situația e complet separată și la sol, astfel încât Bruxellesul are, în suburbia Ixelles, două universități: Université libre de Bruxelles și Vrije Universiteit Brussel. Instituțiile de învățământ superior sunt separate de un drum lung de un kilometru, dar dau o senzație de două lumi total paralele.
De altfel, chestiunea limbii are controversa ei particulară: “Nu e ca și cum flamanzii sau valonii belgieni se urăsc reciproc, ci e mai mult un fel de ignoranță reciprocă: nu văd sensul unii altora”. Belgia e un teritoriu plin de ciudățenii și fapte greu de explicat în alte părți. Spre exemplu, e știut faptul că între 2010 și 2011, statul belgian a supraviețuit fără un guvern pentru o perioadă de 589 de zile. Caracterizată printr-un hiper-federalism în care puterea centrală e divizată între multiple autorități (nu vorbim aici de sisteme federale precum cele din Statele Unite sau Germania), avem, așadar, o diviziune regională bazată pe identitate de limbă și comunitate. Și asta nu e tot.
“Mai avem așa-zisa <pilarizare>, adică fracturarea societății în segmente distincte – catolici, liberali și socialiști –, fiecare cu propriile instituții extinse nu doar până la partidele politice, ci până la sindicate, asigurări de sănătate, spitale, școli, presă etc.”. Concret, asta înseamnă că fiecare dintre aceste segmente sociale trebuie duplicate pentru francofoni și germanofoni. Există spitale nu doar pentru aceste două grupuri, ci și pentru fiecare dintre catolici, liberali și socialiștii divizați.
Asta explică și de ce sunt atât de greu de găsit suspecții de terorism: “Balcanizarea civilă și politică a Belgiei crează mediul propice în care teroriștii se pot organiza nedetectați. Abdeslam a rezistat patru luni fără să fie găsit, fiind cel mai adesea în zona casei sale din Bruxelles – un oraș nu foarte mare, de aproximativ 1,1 milioane de locuitori”, mai arată sursa citată.
Dar dacă așa stau lucrurile în Belgia, întreabă Glen Newey, ce spune asta despre continentul european? În condițiile în care Belgia e percepută drept un microcosmos al Uniunii Europene, așa cum Bruxellesul e o versiune în miniatură a Belgiei.
