Pe aceeași temă
Evenimentele petrecute la Toulouse vor marca nu numai campania electorală, ci şi mandatul pe care îl va primi viitorul preşedinte francez.
Ţară greu încercată de terorism din anii 1970 până la atentatele din 1995, Franţa reuşise în ultimii 17 ani să evite noi momente tragice de acest tip. Aceasta în ciuda unor ameninţări constante, dar datorită unui sistem de securitate care începuse să dea iluzia infailibilităţii. Unda de şoc a fost cu atât mai impresionantă cu cât uciderii a 3 militari francezi de origini diverse i-a urmat, pe 19 martie, cea a 3 copii în vârste de 3, 6 şi 8 ani, care învăţau la o şcoală evreiască din Toulouse, şi a părintelui unuia dintre ei. Toţi au fost împuşcaţi cu sânge rece de către Mohamed Merah, francez de origine algeriană, care a declarat că aparţine Al Qaeda, înainte de a fi ucis în urma unei tentative ratate de arestare.â
Atunci când o comunitate naţională descoperă în sânul ei o culme a răului, consecinţele emoţionale şi politice, chiar dacă greu de cuantificat „la cald“, sunt sigur importante. În plus, evenimentele tragice au avut loc în plină campanie electorală, cu 5 săptămâni înaintea alegerilor prezidenţiale. Întreruptă pentru 3 zile, campania s-a reluat sub semnul discuţiei complexe din jurul crimelor, motivaţiilor acestora şi răspunsului autorităţilor. Dacă în spaţiul public, în discursul instituţional şi cel al principalilor candidaţi, a dominat iniţial un ton echilibrat, demn de acest moment, excepţiile cu atât mai stridente nu au lipsit, mai ales „blogosfera“ lăsând frâu liber diverselor extremisme. În câteva zile, s-a trecut însă brusc de la o stare de stupoare, teamă, doliu şi revoltă, la o serie de încercări mai mult sau mai puţin groteşti de utilizare politică a acestor sentimente. Dacă actorii politici nu au aşteptat înţelegerea şi asimilarea evenimentelor de către comunitate, ei se văd acum obligaţi să-şi regândească strategiile şi priorităţile. Putem deja spune că evenimentele petrecute la Toulouse vor marca nu numai campania electorală, ci şi mandatul pe care îl va primi viitorul preşedinte.
Întrebarea momentului, în acelaşi timp inevitabilă şi profund indecentă, este cine are de câştigat de pe urma acestui şoc colectiv? Pentru a-i răspunde, trebuie să amintim care era evoluţia campaniei înainte de 19 martie.
Candidatul socialist, François Hollande, îşi păstra, ca şi acum, postura de mare favorit, totuşi părea că nu poate depăşi 28-30% în primul tur, pe când actualul preşedinte reuşise startul campaniei sale, crescuse de la 24-25% şi îl egalase pe Hollande pentru primul tur, fiind însă clar surclasat în cel de-al doilea. În plus, niciunul dintre ceilalţi candidaţi nu puteau spera, şi în continuare nu pot spera, să se califice în finala prezidenţială. Singurul care are un scor cu mult peste ceea ce se anunţa înainte de începutul campaniei este populistul de stânga Jean-Luc Mélenchon, susţinut inclusiv de Partidul Comunist Francez, care pare să dea stângii radicale un nou suflu, ajungând în unele sondaje pe locul 3, cu 14%. În rest, candidatul extremei drepte, Marine Le Pen, şi cel centrist, François Bayrou, păreau plafonaţi la 15, respectiv 12 procente. Aceştia au şi fost cei a căror nerăbdare de a politiza subiectul a apărut cea mai stridentă, imediat după crimele de la şcoala evreiască din Toulouse. Le Pen a integrat evenimentul în discursul său xenofob, pe când Bayrou a declarat că vina aparţine unui climat care favorizează astfel de acţiuni, sugerând că o responsabilitate are chiar preşedintele Sarkozy.
Ambii au fost aspru criticaţi de majoritatea comentatorilor, ceea ce nu este o noutate pentru candidata Frontului Naţional, dar este dezastruos pentru cel de centru.
Dacă ne uităm pe sondajele din aceste zile, vedem că nu există o schimbare semnificativă, ci mai degrabă o consolidare a evoluţiilor deja descrise, fiind prea devreme să observăm la acest nivel consecinţele politice ale tragediei. Dacă însă încercăm să analizăm atmosfera care domină acum campania şi noua agendă publică, observăm revenirea problemei securităţii interne ca subiect dominant, ca acum 5 ani, situaţie care are toate şansele să nu se schimbe în următoarele săptămâni. În acest sens, trebuie remarcat faptul că principala polemică a fost declanşată de adversarii lui Sarkozy, chiar de candidatul socialist şi de echipa acestuia, care au acuzat faptul că autorităţile nu l-au arestat după primele crime pe Merah, deşi aveau un dosar cu deplasările sale, zone controlate de Al Qaeda. Pe lângă problemele legate de întârzierea cu care s-a acţionat şi de momentul arestării ratate, Hollande l-a făcut responsabil pe Sarkozy de creşterea în ultimii ani a numărului violenţelor împotriva persoanelor şi de scăderea efectivelor forţelor de ordine, Hollande promiţând sporirea numărului acestora.
De fapt, sensul ofensivei candidatului Partidului Socialist pe tărâmul securitaţii interne este rezultatul direct al temerii că actualul preşedinte, care în această perioadă a apărut ca un bun gestionar al momentelor de criză, va fi principalul beneficiar al impactului asupra opiniei publice al evenimentelor de acum o săptămână.
Sarkozy a trecut în aceste zile de la statutul de virtual învins la cel de posibil câştigător, în ciuda acestui tip de atacuri, care vin atât din partea stângii, cât şi din partea extremei drepte. Chiar dacă este departe de a fi favorit, având în continuare în turul al doilea 8 procente mai puţin ca Hollande, pare că a reintrat în cursă, este mai sigur pe sine, iar „trupele“ sale încep să spere. Timpul ne va spune dacă acest nou început nu se va întoarce împotriva lui. Dacă reface campania din 2007, dacă exagerează problemele legate de imigraţie şi de securitatea internă, este greu de crezut că nu va părea un profitor al incidentelor teroriste şi că nu va fi sancţionat. Pentru moment, pare însă că adversarii săi, atacându-l pe subiectul securităţii interne, îi fac un serviciu dublu. În primul rând, alimentează un subiect pe care preşedintele, fost ministru de Interne, este mai credibil decât contracandidaţii săi, putând să contraatace cu succes, aşa cum o face şi în zilele acestea. În al doilea rând, îi permit candidatului Sarkozy să răspundă din postura de şef al statului, care apără instituţiile care-i sunt în subordine. Nu putea spera o poziţie mai avantajoasă. Pe de altă parte, nu poate astfel să compenseze integral dificultăţile pe care le are pe alte subiecte, în primul rând pe teme ca şomajul, problema deficitelor şi credibilitatea politicii economice a Franţei.
Dar şi pe terenul politicii economice şi sociale, actualul preşedinte francez a primit recent o paradoxală mână de ajutor din partea adversarilor pentru că CGT, sindicatul apropiat mult timp de Partidul Comunist, dar care în ultimele campanii electorale prezidenţiale a fost discret, a chemat acum în mod solemn la un vot împotriva lui Sarkozy. Acest gest devine în actualul context un semn important pentru analiştii din pieţele financiare, un semn că un mandat Hollande riscă să fie grevat de promisiunile făcute aliaţilor lui de stânga, în primul rând celui care face campania cea mai remarcată, Mélenchon, care nu a exclus prezenţa sa într-un viitor guvern socialist.
Aici se găseşte şi miza următoarelor săptămâni, pentru că francezii s-ar putea să prefere un Sarkozy care vânează pe tărâmurile populismului de dreapta unui Hollande prizonier al ideologiei drepturilor câştigate şi al unei retorici a stângii radicale, care profită de criza economică pentru a reinventa discursul luptei de clasă.
În concluzie, putem spune că în aceste zile a început practic o nouă campanie electorală, cu dinamici diferite, care merg spre o reechilibrare a şanselor pentru turul doi, deşi victoria stângii rămâne cea mai probabilă. Sarkozy s-a reprezidenţializat şi s-a relansat, Hollande s-a simţit obligat să fie mai ofensiv, dar deocamdată e o partitură care nu-i reuşeşte. Pentru prima dată, preşedintele francez crede cu adevărat că poate câştiga, contracandidatul său se teme, pentru prima dată, că poate pierde. Acesta este momentul în care fiecare este stimulat să accelereze, costul unor greşeli este mai mare, dar candidaţii îşi vor asuma aceste riscuri pentru că sursa lor principală de inspiraţie pare că nu mai este şahul sau tenisul, ele lăsând acum locul boxului, spre plăcerea spectatorilor-electori.
La final, ne putem întreba dacă exemplul francez, ca şi cel spaniol de după cumplitul atentat din 11 martie 2004 de la Madrid, când a avut loc o mult mai agresivă instrumentalizare politică a acelei tragedii, nu pun în evidenţă ceva specific oricărui moment electoral. În apropierea sa pare că totul poate fi politizat, aproape toate loviturile devin permise, existând o manifestă pierdere colectivă de luciditate. După incidente tragice, nimeni nu îşi pune în mod serios problema amânării momentului electoral, toată lumea este convinsă că, dimpotrivă, acest moment poate deschide drumul spre rezolvarea oricărei probleme, poate aduce soluţii oricărei drame. Există astfel o încredere cvasimistică în momentul relegitimator al instituţiilor politice. Paradoxul este că ceea ce simţim a fi un necesar moment regenerator al comunităţii politice permite actorilor, care sunt chemaţi să ne reprezinte, o punere rapidă între paranteze a oricărui moment solemn, subordonarea politică a oricărei solidarităţi. Din fericire, în democraţie există o viaţă şi după momentul politizării extreme, când aceasta este depăşită şi când sentimente cum au fost cele de după momentele tragice de la Madrid sau de la Toulouse se pot elibera de utilizarea lor politică şi îşi pot redobândi demnitatea şi autenticitatea. //
