Gata cu vorbăria!

Ce se întâmplă în Uniunea Europeană? „O grămadă“ ar fi răspunsul la îndemână. La Bruxelles şi în marile cancelarii occidentale,
se caută soluţii la criza euro, dar se duce şi un război extrem de dur. Miza este direcţia în care va evolua Europa.

Instituţiile europene îşi redefinesc modul de funcţionare şi rolul în arhitectura co­munitară. Cel mai recent exemplu este cel al Băncii Centrale Europene (BCE). Pre­şedintele instituţiei, Mario Draghi, a anunţat că BCE va cumpăra nelimitat ti­tluri de stat de pe piaţa se­cundară, până când criza va fi trecut. Mario Draghi a îndeplinit aşteptările de su­prafaţă, şi-a depăşit atri­bu­ţiile prevăzute prin tra­tatele Uniunii şi a cum­pă­rat, la un preţ extrem de mare, nişte timp co­mu­ni­tăţii europene.

Amânarea unei soluţii permanente va fi de scurtă durată. Italia e pe drumul cel bun către o recesiune de proporţii. Anul acesta, economia ţării se va contracta, con­form estimărilor CEDO, cu 2,4%. În Spa­nia, şomajul în rândul tinerilor de­păşeşte 50%, băncile abia mai respiră sub povara activelor toxice şi a pieţei imo­bi­liare la pământ. Economia Greciei a scăzut cu 20% faţă de anul trecut, guvernul de la Atena cere amânări pentru a-şi putea res­pecta angajamentele, dar se loveşte de re­fuzuri. În acest context, anunţul BCE nu rezolvă problemele structurale cu care se confruntă aceste ţări, iar instituţia se află în conflict deschis cu banca centrală a Ger­maniei.

La Berlin, spiritele sunt încinse. Toate mă­surile pe termen scurt, printre care şi po­sibilitatea de salvare a ţărilor în dificultate cu fonduri din Mecanismul Permanent de Stabilitate (ESM), sunt privite ca o în­frân­gere a politicii germane. Pe de-o parte, toate sumele vehiculate mai mult sau mai puţin explicit înseamnă o povară pentru contribuabilul german – singurul care poa­te susţine în termeni reali aceste vărsări de capital. Pe de altă parte, cancelarul Angela Merkel are o pro­blemă în ceea ce priveşte alianţele sale europene. În urmă cu doar câteva luni, Germania dicta pe un ton drastic direcţia în care Eu­ropa ar trebui să se în­drepte. La ultimul summit al Consiliului European, s-a conturat însă o nouă constelaţie po­li­tică (Franţa – Italia – Spania), care a re­uşit să forţeze mâna cancelarului Merkel pentru a adopta noua reglementare ESM. În această situaţie, în care Berlinul nu mai reuşeşte să dicteze agenda pe termen scurt, politica germană se concentrează pe modificarea tratatelor europene, în sen­sul configurării unei uniuni politice în Eu­ropa. Cu alte cuvinte, dacă oricum mu­tualizarea datoriilor europene pare de ne­oprit, măcar să existe un cadru legal care să guverneze noua formă de organizare a Europei.

În Franţa, preşedintele François Hollande tace şi face. Trage sforile cu Mario Monti şi Mariano Rajoy şi îşi impune încet-încet viziunea colectivistă asupra Europei. Pe plan intern, Hollande are însă probleme mari după raportul Curţii de Conturi, ca­re i-a dat toate planurile peste cap. Pre­şedintele socialist se vede nevoit să adopte măsuri contrare promisiunilor sale din campanie. Taie cheltuieli şi impune aus­te­ritate. Deşi se voia opusul lui Sarkozy, Hollande a ajuns în aceeaşi situaţie: spe­ranţa sa e câştigul pe plan european în de­trimentul politicii interne.

Care este poziţia României în această cons­telaţie europeană? Niciuna. Are Guvernul României o viziune despre cum vor fi afec­taţi românii de viitorul Europei? Nu. Dim­potrivă, parcă misiunea Executivului de la Bucureşti este să se comporte ca şi cum ţara n-ar face parte din UE. Contextul di­ficil în care se află UE explică foarte bine reacţiile europenilor la adresa Bu­cu­reş­ti­u­lui. În timpul crizei politice, tonurile ex­trem de dure ale Vestului ne spuneau că derapaje democratice în statele membre sunt ultimul lucru de care Uniunea are nevoie. Mesajele venite după reinstalarea în funcţie a preşedintelui arată că Europa nu-şi mai pierde timpul cu România. Mi­niştri de Externe anulează vizite la Bu­cu­reşti pentru că nu vor să legitimeze un guvern care a forţat limitele legalităţii. Pe de altă parte, ne transmit că România nu mai este un partener credibil şi că, dacă va vrea să fie în UE, trebuie să urmeze direcţia decisă fără să crâcnească. În plan politic, mutarea congresului socialiştilor eu­ropeni de la Bucureşti este lesne de înţeles prin deficitul de imagine de care ar fi suferit lansarea strategiei de stânga pen­tru alegerile europene din 2014. Popularii europeni se văd câştigători ai luptei pen­tru democraţie, aşa că iarăşi e uşor de în­ţeles de ce ei îşi vor lansa platforma în Ro­mânia.

La cinci ani de la aderarea la UE, România nu mai poate vorbi, cel puţin o perioadă, des­pre adâncirea integrării sale. În pre­zent, ţara noastră este izolată pe plan po­li­tic, pe plan diplomatic şi se confruntă şi cu preţul luptei politice pe plan economic. Aderarea la Schengen nici nu intră în dis­cuţie. Alte concesii nu vor fi acordate, pen­tru că lipseşte încrederea. Recâştigarea unei poziţii favorabile pe plan european ce­re eforturi din partea tuturor: majoritate par­lamentară, opoziţie, preşedinte şi gu­vern. Ajunge cu vorbăria! Faptele ulti­me­lor luni au adus România în izolare. Tot fap­tele sunt cheia ieşirii din această stare. //