Generația jihadului individual

 

În ultimii ani, actele de terorism care au marcat Europa par mai puțin orchestrate de organizații formale precum Al-Qaeda, fiind săvârșite mai degrabă de indivizi izolați, de „lupi singuratici", exponenți ai unui jihad individual, necoordonat. Asasinarea regizorului danez Theo van Gogh în 2004, atacurile de la Toulouse din 2012, dar și cele împotriva publicației Charlie Hebdo de la începutul acestui an se încadrează în acest tipar emergent, în care este foarte probabil să funcționăm pentru mulți ani de acum înainte. În sine, tranziția pe care o vedem pe parcursul deceniului trecut reflectă o transformare de fond a pieței jihadiste. Incubatoarele radicalizării nu mai sunt organizațiile studențesti sau grupurile de studiu din jurul moscheilor, existente în Londra sau Hamburg, și responsabile finalmente de circuitul care se va finaliza cu prăbușirea „Gemenilor" (2001) sau prin atacurile asupra sistemului de transport public londonez (2005). Mobilizarea nu se mai face preponderent prin interacțiunea față în față, cât mai ales online, în intimitatea propriului computer, unde accesează realitatea virtuală a forumurilor și a chat-room-urilor jihadiste. Potențialii „voluntari" sunt expuși unor imagini de o violență extremă, unde victimele sunt semeni de-ai lor, tocmai pentru a declanșa un sentiment de revoltă interioară, de injustiție profundă. Victimele Bosniei, Kașmirului, Ceceniei, Irakului și mai nou cele de pe frontul sirian exercită o irezistibilă forță de mobilizare, sunt electrizante. Este cazul gemenelor Laghriss, arestate în august 2003 pentru planificarea de atacuri sinucigașe asupra parlamentului din Rabat. Procesul radicalizării a fost amorsat când una dintre cele două surori a privit la televizor imaginea unui băiețel palestinian ucis de gloanțe israeliene. În cazul fraților Țarnaev (atentatorii de la Boston din 2013), dar și al fraților Kouachi, imaginile asociate invaziei SUA din Irak sunt cele care i-au plasat pe panta radicalizării. Acestea creează nu doar aparența unei comunități sub asediu, dar a unei comunități de suferință. Pe fond, atât grupurile offline de la începutul anilor 2000, cât și comunitățile online de astăzi au cam același rol: „sunt camere ecou", amplifică dramele personale, raționalizează sursele oricărui eșec social, topesc individul în colectivitate, îi oferă un sentiment de apartenență și conturează perspectiva unui țap ispășitor. Ele absorb individul într-o societate paralelă, într-o contracultură guvernată de propria moralitate, unde loialitatea față de grup este măsura tuturor lucrurilor.[1]

„L-am răzbunat pe Profet!“, au strigat fraţii Kouachi după atentatul de la Charlie Hebdo.

 

 

O altfel de comunitate imaginată

 

Astfel explica Marc Sageman, un celebru psihiatru criminalist cu mulți ani de experiență în CIA, antropologia terorismului contemporan, recompusă prin studiul a zeci de biografii de jihadiști. Sageman este cunoscut pentru cartea sa publicată în 2008 (Leaderless Jihad: Terror networks in the Twenty-First Century) unde propune o altă paradigmă de interpretare a terorismului deceniului trecut văzut mai degrabă ca un "jihad fără lideri". Astăzi este preocupat de decodificarea procesului prin care acești oameni ajung la violență politică. În această perspectivă, nu atât ideologia, cât identificarea cu un anumit grup social devine mecanismul cauzal principal. El se construiește pe tendința naturală de a împărți lumea în categorii adverse: „in general, oamenii au tendința de a-l căuta pe celălalt pentru a-l învinovăți de diverse lucruri. Este ca logica unui caricaturist, unde fondul este redus la o singură dimensiune predominantă, în mod necesar rea și întunecată", ne-a spus Sageman în interviul pe care ni l-a acordat. Este o rețetă folosită cu succes și de Boko Haram, de Statul Islamic sau de Talibanii Pakistanezi care își definesc indentitatea publică în contrast fundamental cu inamicul sectar. În același timp, „teroriștii se identifică treptat cu comunitatea pe care o percep ca fiind victimizată și se oferă voluntari pentru a corecta nedreptățile". Ideologia, condițiile sociale, marginalizarea economică, toate acestea contează indirect în măsura în care ajută la decuparea acestei noi identități sociale. Totodată, factorii socio-economici ajung să întărească sentimentul de înstrăinare, de persecuție, prăpastia dintre ei și societatea gazdă. Și totuși, cum se vede lumea prin ochii teroriștilor? „Ei se consideră ca niște soldați care luptă nu atât în numele ideologiei, cât în numele camarazilor și al unei comunități imaginate. Teroriștii sunt armata care apără națiunea, comunitatea imaginată." Pentru Marc Sageman, teroriștii devin expresia unei „solidarități extinse", produsele unei veritabile „comunități imaginate", proiecția ummei, a „națiunii islamice" care este sub asediu și se află în război. În acest sens, radicalizarea este un proces individual, de „autoidentificare ca soldat în apărarea propriei comunități". De aceea sunt căutate simbolurile care lovesc în identitatea celuilalt, dar în același timp sfârșesc prin a scoate în evidență personalitatea propriului grup. În definitiv, nimic nu întărește mai bine coeziunea internă a unei „națiuni" ca războiul. Asasinarea lui Theo van Gogh sau masacrarea redacției Charlie Hebdo nu reprezintă doar atentate împotriva unor valori fundamentale pentru societatea "celuilalt" (pentru libertatea de expresie), dar repară nedreptatea făcută Profetului și națiunii islamice. Prin astfel de acțiuni spectaculoase teroriștii vor să creeze o „propagandă a faptelor" care să fie replicată de cei din publicul lor țintă: „prin acțiunile lor, ei propun un model de urmat; sunt percepuți ca eroi demni de imitat".

 

Un posibil tratament

 

Amplificarea climatului de ostilitate și teamă, precum și radicalizarea discursului public, așa cum vedem astăzi pe fondul succesului electoral al mișcărilor populiste, nu ar face decât să împingă cele două comunități pe drumul fără întoarcere al spiralei de insecuritate. Ar fi rețeta fostei Iugoslavii. „Trebuie să inversăm procesul, să fim creativi și să formăm o supraidentitate care reușește să transceandă diferențele. Să îi facem să se simtă parte din comunitatea noastră. Într-un fel trebuie să recuperăm arta secolului XIX, de a forja o nouă comunitate imaginată (Benedict Anderson), de a recrea națiunea politică evitând identitățile-clivaj, sectare care încurajează jocurile de sumă-zero", spune Marc Sageman. Pentru ca un astfel de viitor să fie posibil, trebuie să cultivăm liderii capabili și dispuși să lupte din interior pentru marginalizarea propriilor extremiști și împotriva violenței, personaje cu legitimitatea și intelepciunea politică a lui Nelson Mandela. „Liderii moderați trebuie stimulați să se implice, dar acest lucru nu se poate întâmpla cât timp gloanțele zboară în jurul nostru sau cât timp discursul radical din ambele părți domină piața publică. În definitiv, este o problemă de leadership. Iar miza devine aceea de a găsi, de ambele părți, liderii care unesc, și nu pe cei care își construiesc platforma politică pe dezbinare și fragmentare", încheie Sageman.