Pe aceeași temă
În vremuri tulburi, ce anume este pregătită să sacrifice Germania pentru a împiedica destrămarea proiectului european? Nimic.
În urmă cu câţiva ani, revista Limes m-a provocat să scriu un articol despre rolul Germaniei în Europa. Am început prin a spune povestea unui dialog între mine şi actualul ministru de Externe polonez, Radosław Sikorski. La începutul anilor 2000, Radek şi cu mine lucram pentru două think tank-uri din Washington. Radek, aşa cum îi stă bine unui spirit polonez, era profund îngrijorat de agenda ascunsă a Germaniei, dorinţa sa secretă de a domina întregul continent şi de incapacitatea restului Europei de a ţine piept Berlinului. Replica mea a fost: „Radek, ai înţeles totul pe dos. Necazul cu Germania e că nu reprezintă niciunul dintre aceste lucruri. Ei vor doar să fie un fel de Lichtenstein, să aibă de-a face cu noi, ceilalţi, cât mai puţin posibil. Ei nu sunt Macbeth, ci Hamlet“.
Cu trecerea anilor, poziţia lui Radek a evoluat, nu şi observaţia mea. Nimic din ceea ce s-a petrecut în timpul crizei eurozonei nu sugerează altceva decât o naţiune postmodernă, egocentrică, cvasiizolaţionistă care, în loc să-şi dorească să domine, vrea să fie lăsată în pace. Germania vrea să fie Lichtenstein – bogată, tăcută, adormită, bine guvernată, parohială. Şi nu este.
Această percepţie elementară eronată privind Germania provine dintr-un euroscepticism. Întregul euro-proces era văzut ca un complot francez ori german (personajul negativ varia în funcţie de poveste) pentru recâştigarea statutului de mare putere, păcălindu-i pe anglo-saxonii creduli (adică Marea Britanie şi SUA) să sprijine un proiect antiamerican, anticapitalist şi anti-NATO.
Dar aceasta nu este Uniunea Europeană pe care o cunosc eu. Pe mine mă îngrijora o Europă care – precum Vrăjitorul din Oz – s-a dovedit a fi mult mai puţin decât suma părţilor sale, care nu şi-a îndeplinit promisiunile (cu precădere cele economice) nici în al 12-lea ceas şi care a fost mai mult Hamlet decât Macbeth. Dezacordul dintre mine şi Radosław se referea la rolul Germaniei în lume. Cea mai mare ţară aflată în inima continentului, a patra putere economică a lumii, cu o economie dinamică, bazată pe export şi cu cea mai mare populaţie, motorul economic al UE – toate aceste realităţi geopolitice fac din Germania o putere vitală, dacă vrem ca Europa, Occidentul şi relaţiile transatlantice să conteze în noua eră multipolară.
Însă, în timp ce aripa extremă a euroscepticilor era obsedată de imaginea de personaj negativ a Germaniei, analiştii optimişti de politică externă s-au înşelat, cu graţie, în legătură cu ascensiunea facilă a Europei (şi a Germaniei) la statutul de putere dominantă. Există multe speculaţii asupra ideii că Europa ar putea deveni o superputere. Aceste analize porneau de la supraevaluarea capacităţilor de răspuns ale Europei (şi Germaniei). Toţi au rămas şocaţi de faptul că Germania a fost, în mod constant, înceată şi pe lângă subiect în timpul crizei eurozonei, acţionând întotdeauna ineficient şi mult prea târziu, fiind depăşită fie de pieţele de credite, fie de însăşi ameninţarea contaminării acestora. Eroarea se afla în faţa lor: toată lumea a presupus că Europa va creşte, cu Germania la cârmă, că Germania va dori să fie la cârmă şi că, în vremuri furtunoase, va fi pregătită să acţioneze coerent şi decisiv şi, la nevoie, se va sacrifica în slujba edificiului european.
Motivul scepticismului meu s-a bazat întotdeauna pe o imagine diametral opusă, aceea a unei Europe slăbite, nu prea puternice; la rândul său, aceasta se bazează pe o percepţie total diferită asupra Germaniei, statul pivot al Europei. Întregul proiect european a fost o construcţie de vreme bună. Cu NATO pe post de „asigurare de viaţă“ pentru vestul continentului, în timpul Războiului Rece, Europa şi-a văzut de treaba ei, aceea de a prospera. Nimic mai simplu pentru solidaritatea europeană, ţinând cont de ratele creşterii economice din anii 50-70, de lipsa grijilor privind costurile pentru apărare şi de faptul că America era cea care se ocupa de problemele geopolitice. Problema este că până astăzi nimeni n-a trebuit să răspundă la următoarea întrebare: în vremuri tulburi, ce anume este pregătită să sacrifice Germania pentru a împiedica destrămarea proiectului european? Mă refer la sacrificiu, în sensul de a oferi sprijin economic eurozonei, a se implica mai mult în proiectele de apărare comune şi de a transforma Europa într-un fel de confederaţie, prin slăbirea controlului Bundestagului. Iar răspunsul este: nimic.
Germania de astăzi este victima succesului integrării europene aşa cum a fost gândită aceasta după 1950. „Funcţionalismul“ adoptat de germani (bazat pe transferul de responsabilităţi operaţionale unor mecanisme supranaţionale) şi filosofia care a stat la baza integrării europene aveau sens în vremurile liniştite. Iată câteva dintre principiile acestora: nu contează realităţile puterii, contează doar procesul; fă-i pe oameni să uite interesele naţionale ale statelor europene individuale, mai ales pe cele ale Germaniei. Lasă ca rolul predominant al Germaniei să fie pus în umbră, prin întâlniri nesfârşite menite să dea naştere la decizii colective, astfel încât noii parteneri europeni să nu se sperie de dominaţia Bonnului. Mişcă-te încet, prudent, cu măsură, să nu sperii caii. Lasă-i pe francezi să preia conducerea şi să facă toate plăţile. Toate acestea aveau sens în dulcii ani 50-60, când generaţia celui de-al doilea război mondial se afla încă în prim-plan, când cerul economiei era senin, iar rănile celor două conflagraţii mondiale trebuiau să se vindece. Dar nimic din toate acestea nu are o semnificaţie pentru generaţia de astăzi. În esenţă, vechea şi uzata metodă funcţionalistă de a manageria lucrurile nu a fost niciodată actualizată cu adevărat. După toţi aceşti ani de încorsetare, este aproape imposibil să ceri Germaniei să adopte, dintr-o dată, un comportament decisiv şi rapid, atât timp cât întregul proiect european nu a însemnat altceva decât îndiguirea ei printr-un proces decizional greoi prin însăşi natura sa şi bazat pe consens. Germanii şi-au învăţat prea bine lecţia.
În cele din urmă, Washingtonul crede cu tărie că Germania doreşte să acţioneze pentru salvarea Europei (indiferent de costuri) şi că este pregătită să suporte sacrificii semnificative în acest sens, dar nu înţelege de ce nu o face de pe acum, salvând oceane de bani mai târziu. Însă doamna Merkel răspunde raţional electoratului său. Merkel ezită, pentru că alegătorii ei ezită. America şi noi toţi am rămas anchilozaţi într-o percepţie eronată, hrănită decenii la rând de elite pioase, care ne-au făcut să credem că procesul integrării este ireversibil. Nu este deloc sigur că poporul german împărtăşeşte această perspectivă optimistă. „Bancomatul“ german a devenit tot mai capricios, pe măsură ce a descoperit că interesele naţionale nu coincid în mod necesar şi întotdeauna cu cele europene.
Dacă mâine ar fi alegeri, coaliţia din jurul cancelarului Merkel ar pierde în faţa opoziţiei. Nici alegerile regionale nu au fost favorabile. A prezenta acum o europlatformă nu este opţiunea ideală. Germanii cumpătaţi şi muncitori sunt foarte conştienţi că îndatorata Grecie, campioana bailout-urilor, a minţit cu neruşinare atunci când a aderat la euro şi că mulţi dintre greci se pensionează cu 10 ani înaintea germanilor productivi. Toate aceste lucruri nu prea îi determină pe germani să-şi sacrifice prosperitatea, din greu muncită, pentru vecinii necumpătaţi din sud. Opinia publică germană pare să fi ajuns la capătul răbdării. 75% dintre germani dezaprobă comportamentul statului din timpul crizei şi 59% se opun unor viitoare bailout-uri.
Merkel se află pe muchie de cuţit: în timp ce denigrarea statelor debitoare dă bine pe scena politică internă, totuşi, este ultimul lucru pe care aceste state vor să îl audă. Jocul de sumă nulă a sfârşit prin a-i aliena pe toţi, provocând, în ultimele luni, falii greu de controlat. De partea cealaltă a baricadei, şi grecii au un argument: „Sigur, am minţit ca să intrăm în zona euro, dar absolut oricine, până şi mătuşile lor, ştiau că cifrele erau măsluite. Într-adevăr, Pactul de Stabilitate, gândit să supravegheze disciplina fiscală în eurozonă, a fost aruncat peste bord în secunda în care Franţa şi Germania l-au considerat o barieră în faţa propriilor dificultăţi economice. Nu am fost singurii păcătoşi fiscal. Totul se rezumă la salvarea băncilor franceze şi germane care au probleme din cauza expunerii lor la sistemul nostru economic. De ce modul nostru de viaţă ar trebui să ia sfârşit şi să acceptăm austeritatea decenii de acum înainte, doar ca să ţinem pe linia de plutire băncile şi bancherii germani? Şi apropo, dacă Europa devine austeră, cine va mai alimenta povestea de succes germană bazată pe exporturi? Ca şi noi, şi voi sunteţi vinovaţi pentru această dezordine şi nu avem de gând să ne asumăm doar noi suferinţele pentru gloria Europei şi a băncilor voastre“.
Obişnuită în vremea Războiului Rece să trăiască sub tutela americană, Germaniei i se cere acum să fie ceva ce nu a fost niciodată înainte: naţiunea indispensabilă a Europei, motorul politic (nu doar economic) care să conducă procesul de integrare, transformând proiectul european într-o confederaţie autentică bazată pe „aurul“ german, în schimbul asumării de către statele supraîndatorate a regulilor fiscale germane. Este un gest revoluţionar cerut unui stat hotărât antirevoluţionar. Probabil nu există o cale de mijloc; fie vom vedea un sacrificiu real, fie vom asista la sfârşitul euro şi al Europei aşa cum o cunoaştem. Nu este de mirare că Angela Merkel vrea să se ţină cât mai departe de acest potir otrăvit.
Adaptare de Cristina Spătărelu şi Octavian Manea după articolul The Trouble with Germany, apărut în revista Limes (septembrie 2011)
