Pe aceeași temă
Tările arabe trec acum printr-un moment de răscruce a istoriei în care liniaritatea timpului lung întâlneşte implacabil o cotitură istorică ce frânge continuitatea. Este vorba de un proces de transformări cu bulevarde pavate de promisiuni şi oportunităţi, dar şi de cărări rătăcitoare şi poteci amăgitoare.
Multe ţări din regiunea Africii de Nord şi a Orientului Mijlociu nu au cunoscut un moment de libertate autentică. Nu au o memorie democratică sau hiatusul istoric e prea adânc. Acestea au trecut, adeseori fără tranziţie, în anii ´60 şi ´70, de la colonialism la regimuri autoritare. Regimurile au fost susţinute internaţional, prin parteneriate şi relaţii de cooperare, mai întâi în logica Războiului Rece şi ulterior în logica războiului împotriva terorismului.
După spectaculoasele schimbări de regim din Tunisia şi Egipt, atenţia internaţională a fost captată de rezistenţa şi încercările guvernamentale de reprimare care ridică dubii asupra succesului mişcărilor populare din Libia, Yemen şi Siria. Regiunea nu pare să se mai afle sub impulsul unui efect de domino. În orice caz, aparentele certitudini şi euforia iniţială au fost înlocuite de prudenţă. Unele guverne din regiune au optat pentru tergiversare, altele pentru represiune şi unele pentru reforme (precum Marocul şi Iordania).
Confuzia descumpănitoare
Având în minte Revoluţia Franceză, Alexis de Tocqueville scria, în Despre democraţie în America, că democraţia este, la începuturile sale, susceptibilă de un soi de maladie a „nerăbdării febrile“. Cu alte cuvinte, schimbările sunt dorite imediat, pasiunile sunt descătuşate, iar înclinaţia spre moderaţie este înăbuşită de o înfrigurată impacienţă. Regimul democratic încapsulează în fond promisiunea unor beneficii materiale, a unei prosperităţi larg împărtăşite de comunitate. Aici apare neînţelegerea descumpănitoare: confuzia dintre efectele unei democraţii consolidate, aşezate şi dibuirile unei democraţii emergente, cu rătăcirile şi ezitările sale inerente. Este, în fond, confuzia dintre timpul politic şi cel material, dintre rapiditatea cu care se obţin prin revoluţie libertăţile politice în stare pură, dar care nu aduc în mod automat şi arareori lesne beneficiile economice, care reclamă timp şi eforturi susţinute. Efectele schimbării sunt la începutul tranziţiei politice, civile şi simbolice.
Numai după un timp apar şi efectele materiale. României postcomuniste i-au trebuit 15 ani să revină la PIB-ul din 1989. Aici apare problema nerăbdării şi riscul decepţiei în tranziţie, inamicii cei mai redutabili ai democratizării şi pentru ţările arabe.
Răbdarea este esenţială, precum este şi asigurarea unui minim acord privind direcţia generală a ţării. Reculul economic după prăbuşirea regimurilor autoritare şi investirea energiilor în luptele politice sterile forţează limitele interne ale răbdării, frontierele imuabile ale împlinirii aşteptărilor. Efervescenţa de după eliberarea revoluţionară tinde să se convertească primordial în activism politic, în contextul ocaziei noi, reale de influenţare a alegerilor şi deciziilor politice. Dacă oamenii se mulţumesc, la începutul tranziţiei, cu sentimentul recâştigării demnităţii, libertăţii şi recuceririi drepturilor politice - investit precipitat în interesul supradimensionat pentru politică, ce conduce adeseori la comoţii emoţionale electorale -, după o vreme aşteaptă legitim şi rezultate economice, ameliorări sociale tangibile.
Dacă politica este înţeleasă doar ca retorică, dezbatere şi confruntare de idei, şi nu şi ca aplicare de politici publice cu impact social, convulsiile sociale pot fi mari, aşa cum o arată şi cazul României la începutul anilor ´90. După şase cicluri electorale şi patru alternanţe la guvernare, românii au semnalat oamenilor politici că inacţiunea şi ineficienţa sunt sancţionate. Politicienii şi cetăţenii au învăţat împreună regulile jocului democratic.
Procesul de învăţare nu este însă încheiat nici în regiunea noastră. În 2001, tabăra democratică din Republica Moldova a fost înlăturată prin vot de la putere pentru că a fost considerată ineficientă (a revenit în 2010, după ce comuniştii nu au găsit, la rândul lor, soluţii). Comuniştii au revenit recent la putere în Ucraina, după ce forţele „portocalii“ nu şi-au dovedit capacitatea reformatoare. Riscul recuperării neîmplinirilor, frustrărilor şi dezamăgirilor de către fundamentalişti este real şi în ţările arabe, dacă reformiştii sau democraţii sunt percepuţi drept ineficienţi.
Experienţa ţărilor din Europa de Est după 1989 şi alte tranziţii spre democraţie, precum cele din Europa de Sud şi America Latină în anii ´70, confirmă că sentimentul dezamăgirii populaţiei, după o perioadă de aşteptări a consecinţelor imediate în plan economic şi social a reformelor, poate alimenta un reviriment al forţelor radicale, mai ales dacă tinerii au sentimentul pregnant al confiscării revoluţiei.
Partidele extremiste pot opta, în prima etapă a tranziţiei, să boicoteze procesul electoral sau să nu se implice la guvernare. Ar putea miza pe calculul că barierele răbdării vor fi sparte în câţiva ani şi, exasperaţi de ineficienţa comună a forţelor democratice incapabile să aducă schimbările dorite în ritmul râvnit, vor veni la putere cu un mesaj de lege, ordine şi bunăstare. Soluţia ar fi ca Fraţii Musulmani în Egipt, formaţiunile islamiste în Tunisia şi alte ţări din zonă să intre în jocul electoral democratic, care să le transforme în timp, să fie cooptate la guvernare în coaliţii largi şi, astfel, nefiind excluse, nu vor putea ameninţa noul regim de pe poziţii de exterioritate.
Irakul a dovedit, chiar şi în condiţiile democraţiei importate sub impuls exogen, că integrarea în cadrul democratic a tuturor forţelor politice, chiar şi cele radicale, tribale sau religioase, cu tendinţe centrifuge, produce efecte în timp, prin faptul că şi acestea intră în jocul politic, pot fi integrate (nu fără convulsii însă) şi încep să valorizeze negocierea şi compromisul. Fondul poate fi generat treptat de forme. Exact ce susţinea şi Lovinescu la începutul transformărilor democratice de la răsăritul modernizării României. Dar forma ia timp să creeze fondul. Irakienii nu îi acuză acum pe liderii lor că nu se bucură de drepturi (precum în alte ţări arabe), ci că sunt ineficienţi, că, la 9 ani de la răsturnarea regimului Saddam, standardele de viaţă nu sunt mai bune pentru majoritatea cetăţenilor. Obiectul nerăbdării lor nu este libertatea, ci bunăstarea veşnic tăgăduită sau amânată.
Călătorii spre necunoscut
Ce nu trebuie să uite decidenţii din societăţile arabe în tranziţie? Ceea ce poate genera o deziluzie atât de mare încât şansa unui 1989 arab să se irosească. Ce le lipsea fundamental oamenilor în l´Ancien Régime? Aspiraţia spre demnitate, libertate, dreptate sunt valori umane atemporale şi universale. Neîmplinirea lor şi lipsa de speranţă a generat revoluţiile din Tunisia şi Egipt. Abuzurile şi corupţia, aleatoriul şi arbitrariul, sentimentul de injustiţie, nesiguranţă, privaţiunile şi umilinţele majorităţii, cărora li se contrapuneau privilegiile câtorva, toate acestea reproduse sub alte forme în noul regim nu pot face decât să submineze încrederea în eficienţa democraţiei, care, astfel pervertită, alterată şi deformată, poate deveni pradă uşoară demagogilor şi extremiştilor.
Egiptul, Tunisia şi alte ţări arabe au demarat un proces de transformări radicale. Tranziţiile sunt prin natura lor călătorii spre necunoscut. Încapsulează inerent un grad de incertitudine şi imprevizibil: nu există a priori garanţii de ancorare în apele liniştite ale portului democratic fixat drept destinaţie. De aceea, multe ar prefera gradualismul, dar trebuie să ţină seama şi de limitele răbdării şi plafoanele aspiraţiilor. Punctul de ireversibilitate al transformărilor este şi el greu de decelat. Revoluţiile nu trebuie doar începute cu succes, ci şi terminate. La fel, democraţia nu trebuie doar să învingă, trebuie să şi convingă. În fond, esenţa regimului democratic este mobilitatea sa funciară: ajustarea constantă a realităţilor din societate la aspiraţiile cetăţenilor. După tulburările de la începutul tranziţiilor, este nevoie de o constantă reconfirmare a direcţiei, de o construcţie perpetuă prin împlinirea năzuinţelor de început de drum.
Tot Tocqueville avertiza că şocul social generat de revoluţii poate conduce, ca în Franţa după 1789, la „pierderea virtuţilor publice şi a moralităţii private“ prin deschiderea unui apetit nestăvilit pentru schimbări repetate (de lideri şi legi) şi folosirea violenţei, ceea ce conduce la o stare de instabilitate cronică şi compromite în final obiectivul instaurării democraţiei. Cu alte cuvinte, odată cu căderea barierelor ce au ţinut captiv poporul şi iruperea maselor pe scena publică, revoluţiile descătuşează energii reprimate, ale căror unde continuă să vibreze în încercarea postautoritară de a instaura un regim democratic: odată rupte zăgazurile digurilor sociale, valurile revoluţiei se aşază greu. Din contra, ne reaminteşte acelaşi Tocqueville, având de data asta în minte democraţia americană la aproape 40 de ani după revoluţia de peste Atlantic, regimurile democratice autentice nu sunt înclinate spre revoluţii, devin conservatoare: oamenii au internalizat şi realizat beneficiile moderaţiei, temperării, compromisului şi toleranţei şi nu vor să rişte în aventuri bunăstarea economică şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti cucerite şi reconfirmate. Pentru a ajunge aici, ţările arabe, asemenea Estului Europei, trebuie să treacă prin apele învolburate ale tranziţiei, iar călătoria nu poate fi decât tumultuoasă. Peripeţiile pot fi însă surmontabile, dacă se iau în considerare învăţămintele, nu se uită aspiraţiile de început şi nu se ignoră nerăbdarea firească.
Opiniile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în calitate personală.
Citeste si despre: lumea araba, Fratii Musulmani, revolutia de catifea, regimuri dictatoriale, state laice.
