Grecia: radioscopia unui dezastru

Fără îndoială, remediul impus de Troikă va reuși să repună Grecia pe picioare pe termen mediu – dar cu ce preț? Și dacă „operația a reușit și pacientul a murit“?

Planurile de redresare vin și trec, Grecia se afundă tot mai mult în criză, con­se­cin­țele sociale, dramatice, lovesc mai cu sea­mă în funcționari, pensionari și tineri.

Fiecare zi vine cu povara ei de știri proas­te: scumpiri, șomaj, sinucideri, emigrație, impozite, datorii; reduceri de salarii, de pensii, de putere de cumpărare; scăderea PIB-ului, a valorii întreprinderilor pri­vatizabile. În timp ce solidaritatea eu­ro­peană se poticnește: Uniunea Europeană face presiuni pentru accelerarea re­for­me­lor, dar nu se grăbește să trimită banii promiși, cuplul franco-german se cio­ro­văiește, finlandezii cer bani ca să-și de­blo­cheze contribuția, extrema dreaptă slo­va­că are probleme de politică internă...

Până una-alta, țara se duce la fund, ris­când să tragă după ea o mare parte din zona euro. Grecii nu mai cred în niciun partid politic – de dreapta sau de stânga - și nici în sindicate. Bătrânii, care au cu­nos­cut ocupația italo-germano-bulgară între 1941 și 1944, vorbesc de nea katohi (noua ocupație) - cea a forțelor economice, fi­nan­ciare, bancare: FMI, Banca Mondială, BCE. Cu atât mai multă convingere, cu cât Germania are încă o enormă datorie față de Grecia: despăgubiri de război, aurul băn­cii centrale grecești furat în 1941, dis­trugerea a peste 1.000 de sate. Dacă la asta se adaugă dobânzile care se tot acu­mulează din 1945, se obține o factură co­chetă de vreo 81 de miliarde de euro...

Propunerea Angelei Merkel (la summitul european din 30 ianuarie 2012) de a le pu­ne țara sub tutelă europeană a răscolit re­sentimentele grecilor: Comisia urma să nu­mească un comisar care să supravegheze punerea în aplicare a reformelor și care ar fi avut dreptul să valideze sau să in­va­lideze legile votate de parlamentul de la Atena. Statutul său, comparabil cu cel al înalților comisari ai Națiunilor Unite din Kosovo sau din Bosnia, aducea o gravă atin­gere suveranității naționale. Aberația nu a scăpat celorlalți membri ai UE. Pro­punerea a fost respinsă. La 21 februarie, UE a anun­țat în sfârșit că anulează 53,3% din datoria Greciei (378 de miliarde de euro).

O situațiecatastrofală

Criza mocnea de vreo zece ani, dar nu a izbucnit decât acum doi ani. Primul plan de sprijin, cifrat la 110 miliarde de euro, datează din mai 2010. FMI a acordat un împrumut de 30 de miliarde pe trei ani, iar țările din zona euro au acceptat îm­prumuturi bilaterale de 80 de miliarde, cu condiția instituirii unor controale tri­mes­triale exercitate de experții FMI, ai UE și ai BCE (faimoasa Troikă). Urmarea: agen­țiile de rating au început să degradeze da­toria Greciei. În august 2011, țara, care făcea parte din clasa C, se refinanța la o rată de 16%, în timp ce Japonia, din clasa B, găsea să se împrumute cu o dobândă de doar 0,86%. Al doilea plan de austeritate a fost votat la 30 iunie 2011 de 155 de de­putați din 300 (afară, Sintagma clocotea de manifestanți). La 21 iulie, UE decide să mai susțină încă o dată țara, dar guvernul trebuie să promită că impune un plan de austeritate. Al treilea plan, lansat la 27 oc­tombrie 2011, aduce cu „doi pe un ba­lansoar“: Uniunea ezită să deblocheze cre­ditele pentru că Grecia nu vrea să voteze reformele pe care le va vota când va vedea banii de la Bruxelles!

Funcționarii de stat sunt cei mai loviți: sa­lariul de bază a fost redus cu 7%, primele cu 12%, pensiile cu 10%; primele de con­cedii au scăzut cu 30%, al 13-lea salariu cu 30% și al 14-lea cu 60%. Sunt cifrele oficiale. În realitate, funcționarii pen­sio­nari nu au mai văzut nici un ban de un an întreg. Pentru Europa de Nord, func­țio­na­rii greci sunt niște răsfățați. Da, răspund grecii, dar de ce se uită că salariile sunt de două ori mai mici decât în Franța și că prețurile la „utilități“, hrană, îm­brăcă­min­te sunt aproape aceleași... Avantajele cu­ce­rite cu greu de sindicate dispar unul câte unul: săptămâna de lucru sare de la 37,5 de ore la 40, condițiile de concediere sunt înlesnite, trebuie să cotizezi 40 de ani în loc de 37 pentru a avea o pensie întreagă, pensionarea este la 60 de ani la stat și la 63 în privat. TVA crește de la 19 la 21% și în 2011 se oprește la 23% - un aport es­timat de 1,3 miliarde de euro la pușculița statului. Taxele pe alcool cresc cu 20%, pe tutun cu 63%, benzina se scumpește cu 0,1 euro pe litru. Se speră că impozitele pe produsele de lux: yahturi, elicoptere, pis­cine, mașini mari vor aduce la buget încasări de 1,1 miliarde de euro. Tarifele la energia electrică cresc cu 20%. Veniturile anuale de peste 60.000 de euro sunt im­pozitate cu 40% și va exista un impozit pe construcțiile ilegale (periferia Atenei e campioană în materie!). Cel puțin 35% din economia Greciei nu trece pe la Fisc. Lupta contra fraudei fiscale ar trebui să adauge 1,8 la PIB. Din 2010 s-au efectuat peste 400.000 de controale și s-au în­toc­mit liste cu mii de fraudatori care vor con­tinua să-și vadă de treabă, dacă per­cep­to­rii corupți nu vor fi înlocuiți.

Vindem bijuteriile de familie?

La 21 iulie 2011, pentru a evita falimentul Greciei și a îndepărta molima de la porțile celorlalte țări din zona euro, Comisia Eu­ropeană consimte la deblocarea unor fon­duri structurale mai bine controlate de 8 miliarde de euro. Atena primește din nou 8,7 miliarde de euro – 3,3 de la FMI –, dar plățile se fac cu încetinitorul.

Datoria publică galopează: 115% din PIB în 2009, 133% în 2010, peste 160% în 2011. Atena trebuie să-și vândă „bijuteriile de familie“: își va privatiza toate serviciile publice (apă, gaz, electricitate, poștă, te­lefoane, oficiul de turism, căile ferate, por­turi, aeroporturi și baze de agrement). Cumpărătorii n-au stat mult pe gânduri: enorma companie de stat chineză Cosco a închiriat jumătate din portul Pireu pentru 35 de ani și o parte din rada de la Suda din Creta. Două operții din care guvernul grec speră să recupereze 50 de miliarde de euro. La 12 și, respectiv, 20 ianuarie 2012, Atena a fost vizitată de o delegație de miniștri și oameni de afaceri din Emi­ra­tele Arabe Unite și, respectiv, Qatar. Oas­peții și-au arătat interesul pentru portul Pireu și structurile aferente (docuri, cons­trucții navale, centru de distracții), dar și pentru privatizarea gazului, a electricității, a desfacerii petrolului. Investitorii din Golf trag cu ochiul și la sectorul imobiliar, agroalimentar, la turism și la pros­pecțiu­nile petroliere din Marea Ionică. În­tre­ba­rea e dacă toate aceste concesiuni vor re­uși să scoată țara la liman, deoarece în con­textul actual de criză a burselor in­ternaționale întreprinderile respective ris­că să fie date pe mai nimic.

Sacrificii inutile

Cine e de vină? Pentru Iorgos Kon­do­giorgis, profesor de știința politice la Uni­versitatea din Atena, lucrurile sunt clare: între societatea greacă și stat s-a căscat o prăpastie sub Andreas Papandreu (prim-ministru între 1981 și 1989 și 1993 și 1996), care a jefuit pur și simplu statul și resursele comunitare pentru a-și impune hegemonia. Fenomenul s-a amplificat sub Kostas Simitis (prim-ministru între 1996 și 2004), care a falsificat datele economiei grecești, în loc să o asaneze, numai de dra­gul intrării în zona euro. Iar sub Kostas Karamanlis (prim-ministru conservator în­tre 2004 și 2009) degringolada s-a ins­talat durabil.

Kostas Simitis părea un social-democrat cinstit și un economist riguros. A făcut apel la experți ai băncii americane Gold­man Sachs pe care i-a plătit foarte scump – la propriu și la figurat - pentru a-l asis­ta în operațiile de manipulare a datelor începută în 2001: Simitis voia să-și vadă țara cu orice preț în zona euro în 2002, în speranța că moneda unică va salva drah­ma de la o devalorizare care nu se mai oprea. Prin acrobații contabile grosolane, Atena flutură în 1999-2000-2001 deficite neverosimile, cuprinse între 2,6 și 2,8. Spe­cialiștii europeni nu par să-și dea seama de nimic (te poți întreba dacă voiau să-și dea seama!). În 2004, ajuns la pu­tere, Karamanlis descoperă că deficitul e de 4,8. Dă un anunț ofcial, după care nu se mai aude nimic. Liniște totală! Gu­ver­nul conservator continuă pe linia pre­de­ce­sorilor socialiști și adâncește gaura fina­nci­ară. Când PASOK-ul lui Papandreu revine la putere în 2009, deficitul trecuse de 8%. Grecia nu mai poate continua să mintă, pentru Bruxelles este minutul adevărului.

Până nu demult, se spunea: „Statul grec e sărac, dar grecii sunt bogați“. Până în 2009 era adevărat. Astăzi nu mai e. Clasa mijlocie, care multă vreme s-a întins mai mult decât îi permitea plapuma, se zbate să supraviețuiască. Străzile marilor orașe sunt invadate de oameni fără adăpost: 20.000 la Atena, 40.000 în restul țării. Un spectacol pe care grecii nu-l mai văzuseră de la sfârșitul războiului civil, în 1949. Tineretul e lovit în plin: 40% dintre tinerii sub 25 de ani sunt șomeri. Cei care au o diplomă sunt bucuroși să găsească un loc de chelner într-un restaurant. Din ce în ce mai mulți văd emigrarea ca pe o sal­vare. Pensionarii cu pensii modeste trăiesc în mizerie, legăturile de familie, încă pu­ternice în acest spațiu de tradiție orien­tală, au cam dispărut în ultimii 20 de ani.

Pauperizarea societății atrage după sine o gravă criză sanitară. Între 2009 și 2010, numărul internărilor a crescut cu 24%, în timp ce clinicile private și-au pierdut 30% din pacienți. A crescut indicele de mor­talitate din cauza reducerii finanțării sănătății publice cu 40%, a lipsei de per­sonal, de hrană și medicamente în spitale, a corupției medicilor. Numărul con­suma­torilor de heroină a crescut cu 20% într-un an, cel al cazurilor de SIDA, cu 52%. Des­ființarea a 85% din programele de asis­tență a drogaților încurajează prostituția, ceea ce sporește riscul de contaminare. Până nu demult, rata de sinucideri era cea mai scăzută din Europa, acum a sărit la 25%, între 2010 și 2011. În 2011, presa gre­cească urmată prompt de cea occidentală, avidă de dezvăluiri, anunța enorme escro­cherii în contabilitatea securității sociale: numai în insula Zakynthos cetățenii sunt orbi în proporție de 2%! Poate trebuie spus că numeroși locuitori de aici trăiesc din pescuitul bureților de mare în apnee – de unde accidente ireversibile. Prea mulți astmatici la Salonic și la Atena? Dar numai la Pireu există 2.000 de uzine, care fac din capitală unul dintre orașele cele mai poluate din Europa.

Între resemnare și combativitate

Într-un sondaj din 26 iunie 2011, 86% dintre greci s-au pronunțat împotriva ale­gerilor legislative anticipate. Nici con­ser­vatorii, nici socialiștii nu mai erau cre­dibili și atunci la ce bun să mai bagi timp și bani într-o campanie inutilă? Le mai rămâneau manifestațiile de stradă și gre­vele. Dacă manifestațiile din centrul Ate­nei mobilizau relativ puțină lume, ape­lu­rile sindicatelor la grevă generală erau foarte ascultate. GSEE, centrala sindicală unică din sectorul privat, este împărțită în trei mari facțiuni: socialistă, comunistă (PAME) și conservatoare (DAKE, ma­jo­ri­tară la patronii de taxiuri). Cu un GSEE des­considerat și un DAKE minoritar, PAME speră să preia controlul Con­fe­de­ra­ției, ca­re i-a scăpat treptat din 1945 încoace.

Combativi ori resemnați, grecii sunt mai cu seamă scârbiți și revoltați. La o po­pu­lație îmbătrânită, de ceva mai mult de 11 milioane, doar 2,5 milioane plătesc im­po­zite pe venit. Avocații, medicii din privat, marii comercianți, patronii de taxiuri și de agenții de turism nu declară decât 12.000 de euro venituri pe an! Unii se des­curcă și mai bine: armatorii bogați stau cu un picior în Pireu și cu unul la Londra, în cartierul societăților de asigurare Lloyds, și nu plătesc impozite din cauza pavi­li­oa­nelor de complezență. Ca să nu aibă aerul că nu participă la efortul național, fun­da­țiile Niarhos, Goulandris și Onassis fac mecenat cultural. Biserica Ortodoxă au­to­cefală greacă, cel mai mare proprietar de terenuri, posedă averea cea mai consis­tentă, cu atât mai consistentă, cu cât lipsa cadastrului o scutește de plata im­pozi­te­lor. Biserica are o pondere foarte im­por­tantă în societate, iar din 2011 este re­pre­zentată în guvern de patru miniștri din LAOS – partid reacționar, xenofob și creștin integrist. Biserica își salvează re­pu­tația prin acțiuni caritative: împarte mân­care și ajutoare celor nevoiași.

Alți doi factori care au contribuit la se­cătuirea finanțelor publice: cheltuielile mi­litare și Olimpiada din 2004. Conflictul ni­ciodată stins cu Turcia a împins Atena să se înarmeze până-n dinți: până nu de­mult, 4,5% din bugetul grec, cel mai în­semnat procent din UE, mergea la armată. Olimpiada, pentru care se prevăzuseră ini­țial 4,8 miliarde de euro, a costat ceva mai mult de 9 miliarde. Toate lucrările au fost suportate de stat: prudent, sectorul particular a stat deoparte, mirosind de­zastrul în care asemenea aventură finan­ciară avea să târască o țară așa de mică.

Democrația renegată

Împărțit între cererile exorbitante ce vin de la Bruxelles și furia populară, primul mi­nistru Iorgos Papandreou vrea să oblige opoziția care, din ipocrite calcule po­pu­liste, refuză austeritatea, să-și asume par­tea de responsabilitate. La 31 octombrie 2011 își face cunoscută decizia de a or­ga­niza un referendum asupra măsurilor de austeritate. Scandal! Bursele, băncile, Co­mi­sia Europeană, cuplul Sarkozy-Mer­kel îl acuză de iresponsabilitate. Referen­du­mu­rile din Olanda și Franța au lăsat amin­tiri foarte proaste șefilor de stat și de gu­vern europeni, care nu vor să riște ni­mic. Câ­teva zile mai târziu, la congresul eu­ro­pean de la Cannes, la intrarea în sală pre­mierul grec nu este întâmpinat de ni­meni (de­și Ni­colas Sarkozy își făcuse până atunci da­toria de gazdă față de toate dele­gațiile!): gravă încălcare a protocolului di­plo­ma­tic...

Dezavuat de colegii europeni, strivit sub presiunile venite din propria tabără, Pa­pandreou abandonează. La 7 noiembrie de­misionează și peste două zile este înlocuit de Lukas Papademos, fost anagajat al lui Gold­man Sachs, care ajutase atât de efi­cient guvernul grec să-și „aranjeze“ sta­tis­ticile. Este pentru prima oară, de la lo­vi­tura de stat a coloneilor din 1967, că pri­mul ministru al țării nu este ales de de­pu­tații desemnați la legislative.

Altă ciudățenie în perioada actuală: din 30 decembrie 2011, nu se mai aude nimic des­pre grupările teroriste de extremă stângă care aruncau în aer bănci și ministere. De­sigur, o mare parte dintre ei sunt în în­chisoare, dar au mai rămas destui – cei de la Lupta populară revoluționară, de exem­plu - care s-ar putea manifesta. Să fi re­nunțat oare să-și servească manipulatorii și să se fi lăsat infiltrate de serviciile se­crete, cum a fost cazul cu Prima Linea și Brigăzile Roșii din Italia anilor 1970-1980 de tristă amintire?

După anunțarea planului n de austeritate, la 9 februarie, cei patru miniștri de la LAOS și doi miniștri socialiști, dintre care Yannis Koutromanos, secretar de stat la Mi­nisterul Muncii, ies din guvern. S-a ho­tărât concedierea a 15.000 de alți func­țio­nari până în luna aprilie și reducerea sa­lariul minim pe economie de la 750 la 580 de euro brut. Peste o săptămână, preșe­dintele Republicii Elene, Karolos Papou­lias, care în tinerețe făcuse parte din re­zistența contra nemților și fusese un opo­zant activ la dictatura coloneilor, anunța că renunță la salariul anual de 350.000 de euro. La 21 februarie, UE a deblocat în sfâr­șit 130 de miliarde de euro ajutor pentru Grecia care, în 2011, avusese o recesiune de 6,8%.

Tabloul pe care istoricul și etnologul Pana­giotis Grigoriou îl face țării sale în prezent te înfioară: „Trăim o criză națională care atinge toate categoriile societății, cu ex­cepția câtorva. În cartierele șic ale Ca­pi­talei văd zilnic pensionari, care nu sunt niște vagabonzi și care scormonesc prin pubelele centrelor comerciale. La țară, mai există încă o solidaritate, mulți au grădini de legume, iar în satele de pe coas­tă și în insule, pescarii ies încă la pescuit... Societatea a luat-o la vale, to­tul se clatină: părerile, modul cum este văzută politica, viziunea despre UE, zona euro. Pesimiștii sunt din ce în ce mai nu­meroși, oamenii se așteaptă la ce e mai rău. Se știe de la sindicatele lor că forțele de ordine sunt tot mai nemulțumite... Se poate întâmpla orice“.

Grecii au o relație specială cu istoria - și nu doar cu secolul lui Pericle. Își amintesc foarte bine de falimentul răsunător al Ar­gentinei, de devalorizarea bath-ului thai­landez, de Miloşevici, care a furat eco­no­miile propriilor concetățeni ca să-și finan­țeze războiul dintre Croația și Serbia. Tea­ma răscolită de aceste amintiri îi face să-și golească depozitele bancare. În ul­timii doi ani, peste 260 de miliarde de euro au fost puse la adăpost. Bogătașii și fraudatorii au trimis aproape jumătate din această sumă în băncile elvețiene și cipriote. Restul de bani a luat căile credibilizate de generația bunicilor: a fost pus la ciorap, ascuns în ma­șina de spălat sau în lădița din piv­niță…

Richard Someritis, unul dintre condeiele cele mai acide ale presei grecești, exprimă părerea unei bune părți dintre conaționalii săi: „Inspectorii de la FMI, de la BCE și de la UE trebuie să meargă în toate mi­nisterele pentru a vedea unde se duc banii care vin pentru greci. Experții Eu­rostat au dreptul să facă anchete în pro­funzime. Și ei ce-au făcut? Manipularea statisticilor economiei grecești a fost va­lidată de Italia, Franța și Germania. De ce? Pentru că aceste țări fac același lu­cru, dar mai discret“.

Fără îndoială, remediul impus de Troikă va reuși să repună Grecia pe picioare pe termen mediu – dar cu ce preț? Și dacă „operația a reușit și pacientul a murit“? Un pacient care își pierde suflul, care nu mai are încredere în marile partide tra­di­ționale și nu mai pune mare preț pe ur­nele din secțiile de vot. Familia tra­di­țională grecească se destramă. Grecia re­trăiește clipele cele mai negre din istoria ei: 1922, 1941, 1946.

Adaptare de LUMINIŢA BRĂILEANU după Politique internationale, nr. 5,primăvara 2012