Pe aceeași temă
Problema socialismului, remarca Margaret Thatcher, este aceea că la un moment dat se termină banii altora. Grecia a fost extrem de norocoasă din acest punct de vedere. A beneficiat de-a lungul ultimilor 60 de ani de repetate cadouri financiare: de la Washington, pentru că după 1947 devenise un cap de pod în fața Uniunii Sovietice; de la Bruxelles, după ce a aderat la Comunitatea Europeană; de la Banca Centrală Europeană (prin intrarea în zona euro) prin dobânzile scăzute de care nu ar fi beneficiat singură niciodată; din Germania, începând din 2010, după ce a intrat într-o severă criză financiară.
Ei bine, noul guvern de la Atena și-ar dori ca secvența de mai sus să continue. Asta speră și grecii care au votat cu Syriza: să li se ierte o parte importantă din datorii (care sunt la nivelul a 175 de procente din PIB), să rămână cu euro ca monedă, dar să păstreze și chiar să expandeze un sector public supradimensionat și să plătească taxe cât mai puține, dacă se poate deloc. Să ne aducem aminte că, în urmă cu trei ani, șoferii de taxi din Grecia intraseră în grevă, după ce guvernul introdusese obligația de a elibera chitanțe clienților. Cine a călătorit în Grecia știe, de altfel, cât este de greu să plătești acolo ceva cu un card bancar.
Pentru Tsipras și Syriza, austeritatea este un concept satanic. Iar personajul care întruchipează acest rău fundamental este Angela Merkel. La manifestațiile care au urmat după anunțul succesului Syriza la alegerile parlamentare, pancartele cu sloganuri fie ironice, fie injuriose la adresa Angelei Merkel erau la loc de cinste. Asta nu înseamnă că antiamericanismul tradițional al grecilor s-ar fi diminuat cumva, ci doar că, pe moment, prevalează antipatia față de Germania, acuzată că i-ar fi umilit pe greci, impunând o severă politică de austeritate în schimbul sprijinului financiar pentru a face față uriașei datorii publice de 245 miliarde de euro.
„Asta e o noapte cu adevărat bună, doamna Merkel“ - o pancartă purtată la mitingul din 25 ianuarie, unde susţinătorii Syriza au sărbătorit victoria în alegeri.
Chemarea la lupta cea mare împotriva austerității, lansată de partide ca Syriza în Grecia sau Podemos în Spania, a găsit un sprijin entuziast atât în cercurile de stânga de pe continent, cât și în rândul unor economiști de peste ocean, critici la adresa politicilor monetare adoptate în UE în perioada crizei economice. Ultimii ar putea avea dreptate în principiu (dacă ar fi vorba de țări ca Germania, Olanda sau Marea Britanie), dar ignoră realitățile din Grecia, o țară cu o economie și un aparat de stat complet nereformate și neperformante. Ultimii o fac din motive în principal ideologice. „Trebuie să oprim opresiunea Angelei Merkel, altfel forțele austerității vor învinge“, titrează Owen Jones un articol publicat în The Guardian. „Germania nu trebuie lăsată să stranguleze Syriza încă de la naștere; soarta a milioane de oameni din Europa depinde de asta.“ Tabloul prezentat este acela al unei confruntări de dimensiuni epice între austeritate și democrație.
Astfel de afirmații abracadabrante îl fac pe Gideon Rachman, de la Financial Times, să vorbească despre o abordare de tip „voodoo economics“, în care rațiunea pare să se evaporeze cu totul. Problema de astăzi a Greciei este aceea că oricât de mulți bani ai pompa nu poți face minuni în materie de creștere economică. Pentru că, în afară de turism și agricultură, economia țării nu are zone productive capabile să asigure o creștere economică robustă. Birocrația excesivă face ca singura formulă viabilă pentru a rezolva ceva este să dai mită. Bret Stephens, de la Wall Street Journal, relatează o întâlnire pe care a avut-o la New York cu Alexis Tsipras, în care acesta din urmă l-a întrebat de ce nu există astfel de practici și în America. Răspunsul lui Stephens: un sistem capitalist funcțional. Tsipras nu a fost deloc de acord. Pentru el soluția era o „revoluție în conștiința oamenilor“. Adică ceva care ne reamintește de conceptul „omului nou“, cu rezultatele de acum știute.
Episodul este relevant pentru tulburătoarea ruptură de realitate care domnește chiar la vârful noului guvern de la Atena. Iar primele decizii și poziționări ale acestuia nu fac decât să confirme astfel de temeri. Salariul minim tocmai a fost mărit cu 50 de procente, privatizările oprite, angajații din sectorul de stat concediați vor fi reangajați, controalele și prescripțiile medicale vor deveni gratuite. De unde vor veni banii pentru toate aceste măsuri rămâne un mister. În aceste condiții, e legitim să te întrebi care sunt adevăratele planuri ale Guvernului Tsipras. Și dacă la mijloc este naivitate sau alt gen de calcule. Pentru că, din perspectiva gestiunii puterii, noii lideri de la Atena fac apel la recuzita obișnuită a stângii radicale. Atunci când a preluat puterea, în 1981, cam cu același gen de retorică, Andreas Papandreu a plasat o întreagă rețea de activiști PASOK (așa-numita „Gardă Verde“) în practic toate pozițiile de influență din stat sau din alte instituții cheie. Ei bine, arc peste timp, a fost deja anunțată intenția noului guvern de a-și plasa oameni de încredere în conducerea principalelor bănci. Iar, în paralel, Tsipras și colegii săi par să dorească să întrețină la cote ridicate temperatura emoțiilor populare. Au nevoie de o confruntare vocală cu „străinătatea“ ostilă, cu Germania Angelei Merkel, cu capitaliștii și băncile care îi „spoliază“ și îi „umilesc“ pe greci. Iar dacă Syriza va claca, ceea ce este foarte probabil, Gideon Rachman crede că stânga europeană va fi gata pregătită cu teoria cuțitului pe la spate implantat de o monstruoasă coaliție compusă din suspecții obișnuiți: Germania, bancherii și, inevitabil, CIA. Singura veste bună ar putea fi aceea că, în acest caz, fanii din Europa ai modelului Syriza - Podemos se vor gândi de două ori înainte de a se lansa și la ei acasă în astfel de aventuri.
