Pe aceeași temă
Sâmbăta trecută, la ora locală 20 şi 26 de minute, agenţia de presă oficială a Iranului, IRNA, anunţa: „URGENT – Hassan Rohani declarat preşedinte cu victorie clară”. Textul ştirii ne spune că, după ce Rohani a „câştigat majoritatea voturilor, a fost declarat Preşedinte al Republicii Islamice a Iranului”. Ştirea preciza şi că informaţia oficială potrivit căreia Rohani e cel care a câştigat detaşat, încă din primul tur al alegerilor prezidenţiale ce au avut loc la 14 iunie a.c., a fost făcută chiar de către ministrul iranian al Internelor, Mostafa Mohammad Najjar.
Portret politic cu destule zone neclare
Ştim că Rohani este un cleric şiit de rang înalt, în vârstă de 65 de ani şi care are o strânsă şi îndelungată relaţie politică cu ayatollahul Khamenei. În mai, cu ocazia unui interviu televizat cu patru zile înainte de sfârşitul lunii, Rohani „a făcut ceea ce puţini politicieni iranieni îndrăznesc”, relata CNN la 7 iunie, făcând trimitere la un moment în care clericul a criticat în termeni extrem de direcţi presa de stat din Iran, acuzând-o de „cenzură şi minciuni”. Câteva fragmente ale intervenţiei televizate a lui Rohani au fost postate pe YouTube şi au fost accesate de un număr important de persoane. O variantă de aproape 45 de minute a interviului a fost văzută, până la 16 iunie, de 5.986 de persoane, iar una mai scurtă, de doar 5 minute, a fost accesată de 6.782 de oameni. Aceste cifre nu par a fi deloc impresionante dacă le comparăm, de exemplu, cu cele 2,4 milioane accesări ale discursului rostit de preşedintele Barack Obama cu ocazia unui dineu organizat, anul acesta, în onoarea corespondenţilor de presă acreditaţi la Casa Albă. Dar, privite ceva mai atent, cifrele în cauză au, totuşi, semnificaţia lor. Păstrându-ne strict în sistemul de referinţă constituit de viaţa politică din Iran, să amintim aici că mai multe dintre cele mai recente postări pe YouTube care îl prezintă în exerciţiul funcţiunii pe ayatollahul Ali Khamenei au fost accesate, fiecare, de doar câteva zeci de oameni (95 de vizionări, de exemplu, tot până la 16 iunie a.c., în cazul unui recent discurs care făcea trimitere şi la alegerile prezidenţiale, discurs ce a fost rostit cu ocazia împlinirii a 24 de ani de la moartea întemeietorului teocratic din Iran, Khomeini; sau, cam la fel, doar 98 de vizualizări ale unui mesaj adresat alegătorilor, la 12 iunie a.c.).
Ca urmare, Rohani este, cel puţin pentru unele categorii de persoane care vorbesc limba farsi, semnificativ mai popular – sau, eventual, vădit mai interesant – decât însuşi liderul suprem al regimului iranian. Între 2003 şi 2005, Rohani a fost, între altele, negociator-şef în chestiunea dosarului nuclear al Iranului. Teheranul a acceptat atunci să suspende îmbogăţirea uraniului vreme de doi ani, dar nu a primit nimic în schimb de la puterile occidentale. Ca urmare, criticile dure aduse stilului de negociere al lui Rohani, ca şi rezultatelor obţinute de acesta au avut un rol important în victoria lui Ahmadinejad la alegerile prezidenţiale din 2005, afirmă specialişti occidentali citaţi de Al Jazeera. Există evaluări, atât în presă cât şi în spaţiul academic. care îl prezintă pe Rohani ca fiind un reformist. Puţin probabil să fie aşa. El este membru de vază într-o grupare clericală extrem de conservatoare – Societatea Clerului Combatant – care se opune în mod deschis tendinţelor reformatoare promovate de clericii ce l-au sprijinit cu ani în urmă pe preşedintele reformist Mohammad Khatami. În plus, ştim deja că Rohani a obţinut acum cele mai multe voturi în sate şi în oraşele mici, acolo unde conservatorismul este semnificativ mai puternic decât în marile centre urbane. Dar, chiar dacă este, în esenţă, un islamist conservator, Rohani a avut abilitatea să formeze o foarte largă coaliţie, inclusiv cu elemente şi grupări reformiste şi centriste. Această flexibilitate i-a şi asigurat victoria, în cele din urmă. Unele analize de presă îl prezintă ca fiind un personaj pragmatic (vezi Ariel Ben Solomon în Jerusalem Post), altele îl descriu ca fiind un moderat, adică un actor politic interesat în menţinea actualului regim din Iran, dar cu o anumită preocupare pentru reforme foarte atent dozate, care au doar menirea să amelioreze eficacitatea sistemului. Rohani însuşi se percepe ca fiind un moderat, el vorbind, imediat după succesul în alegeri, despre faptul că acesta constituie – transmite Al Jazeera – „o victorie a moderaţiei împotriva extremismului”.
Rezultatele votului
Cam 70 % dintre cei aproximativ 50 de milioane de iranieni cu drept de vot s-au prezentat la urne, transmite CNN, iar această prezenţă masivă a şi condus, de altfel, la amânarea orei de închidere a multor secţii de votare. Agenţia de presă iraniană Mehr transmitea că, în a doua parte a zilei de vineri, cozile la secţiile de vot au devenit tot mai lungi. Toate acestea sunt elemente care contrazic în mod clar predicţiile multor analişti occidentali, care credeau că prezenţa la vot va fi scăzută. În final, Rohani a câştigat cam 18,6 milioane de voturi, cu vreo 260.000 mai multe decât ceilalţi cinci candidaţi la un loc. Al doilea plasat în competiţia electorală a fost conservatorul Mohammad Baqer Qalibaf, primarul Teheranului, acesta obţinând 6,07 milioane voturi, transmite Al Jazeera.
„Cu mâinile legate”
În ciuda caracterului incontestabil al victoriei sale electorale, Rohani – care are acum, ca bază a puterii sale, şi o cantitate notabilă de legitimitate conferită chiar de consistenţa votului popular în favoarea sa – nu va avea, probabil, un rol politic cu adevărat decisiv; şi aceasta dintr-un motiv extrem de simplu: el nu va fi deloc cel mai influent personaj al vieţii publice din Iran. Acest rol îi revine, de jure şi de facto, ayatollahului Khamenei. În plus, „oricine va ajunge preşedinte va avea mâinile relativ legate de către cei din Corpul Gardienilor Revoluţiei, dacă acestora nu le va conveni ce face” cel ales la 14 iunie, afirma înainte de alegeri Alireza Nader, analist la RAND Corporation, citat de CNN. Puternic îngrădit de controlul foarte strict exercitat de Khamenei, care decide în toate chestiunile importante legate de apărare şi politică externă, ca şi de rolul crescând în viaţa publică a liderilor Corpului Gardienilor Revoluţiei, Rohani va avea şi dificultăţi serioase în a gestiona o stare realmente precară a economiei iraniene, serios agravată de sancţiunile internaţionale. Rata inflaţiei este deja de peste 30 %, moneda naţională iraniană a pierdut cam şapte zecimi din valoarea sa, şomajul este în creştere continuă şi, conform unei surse din Teheran, preţul kilogramului de orez depăşeşte uneori nivelul de 6 dolari (aproape de două ori mai mult decât la Bucureşti).
Reacţii şi perspective
Statele Unite au declarat oficial, imediat ce rezultatele votului au devenit cunoscute, că sunt gata să intre în negocieri directe cu Iranul, cu scopul de a identifica „o soluţie diplomatică aptă să răspundă pe de-a-ntregul preocupării comunităţii internaţionale faţă de programul nuclear iranian”. Dar Rohani a declarat deja, în termeni foarte clari, într-un interviu publicat încă de joia trecută de un ziar de limbă arabă, că „Iranul are un program atomic exclusiv paşnic”, transmite Jerusalem Post. Pe cale de consecinţă, nu-i aşa, Occidentul nici măcar n-ar avea motive reale de îngrijorare. Kremlinul i-a transmis lui Rohani convingerea că în timpul mandatului său prezidenţial „Iranul prieten va înflori şi vor deveni şi mai puternice relaţiile bilaterale”, relatează Al Jazeera. Mesaje de felicitări au fost trimise şi de şefii unora dintre statele sunnite din Golf, care speră că relaţiile cu Teheranul ar putea fi mai puţin tensionate.
Nu e deloc clar ce şi cât va reuşi să întreprindă Rohani în chestiunile de politică internă şi în încercarea de a redresa economia Iranului. Dar ştim deja care sunt câteva dintre orientările – şi poate priorităţile – lui Rohani în legătură cu politica externă. Într-un interviu publicat săptămâna trecută de ziarul Ashraq Al-Awsat, Rohani ataca în termeni foarte duri Israelul, pe care îl acuza de „practici şi politici destabilizatoare şi inumane în Palestina şi Orientul Mijlociu”. Omul politic iranian şi-a exprimat în mod deschis şi sprijinul faţă de regimul de la Damasc, prezentat ca fiind „singura ţară din regiune” ce se opune Israelului. Rohani a precizat şi că „Iranul va continua să sprijine cauza palestiniană din toată inima”. Astfel de afirmaţii par să indice, cu destulă claritate, că Iranul va continua să se implice activ în Siria (unde trimite arme şi unde are trupe, conform presei internaţionale), în sprijinul regimului Assad, precum şi că va continua să sprijine gruparea palestiniană Hamas, precum şi că va continua să exercite presiuni asupra balanţei fragile de putere din întregul Orient Mijlociu. În astfel de condiţii, e posibil ca Rohani să fie, în planul politicii externe viitoare a Iranului, doar un fel de Ahmadinejad cu faţă ceva mai umană, ceva mai flexibil în planul măsurilor tactice, dar cu o agendă politică şi strategică la fel de dominată, în fapt, de obsesia hegemoniei regionale.
Florin Diaconu este conferenţiar universitar la FSPUB şi senior researcher la IDR
