Hellas şi viitorul Europei

Zona euro nu are niciun fel de experienţă sau bază procedurală pentru a ţine în frâu efectele unui faliment elen.

Violenţe, clădiri incendiate, gaze lacrimogene, bănci devastate şi vandalizări de magazine - în acest decor au votat parlamentarii greci noi măsuri de austeritate care să permită ţării să acceseze un nou pachet de ajutor financiar  internaţional. Altfel, ţara va intra în incapacitate de plată în luna martie, când trebuie să rostogolească datorii de 14,5 miliarde de euro. Criza se dovedeşte a fi un test de stres pentru greci, pentru Grecia şi pentru întreaga Europă.

Majoritatea parlamentară a fost destul de confortabilă. 199 de deputaţi eleni au votat pentru noile măsuri de austeritate - cele mai draconice de la debutul tentativelor de asanare a crizei. În total, 74 de parlamentari s-au exprimat împotrivă - dintre aceştia, 45 aparţineau marii coaliţii dintre conservatori şi socialişti care susţine Guvernul Lucas Papademos. Imperfectul nu este o greşeală de timp verbal în text, ci exprimarea faptului că cei 45 au fost excluşi din grupurile lor parlamentare pentru opoziţia faţă de măsurile adoptate. Majoritatea politicienilor eleni vede în asistenţa financiară internaţională unica şansă de reviriment economic în Grecia.

Grecii acuză Germania de hitlerism financiar

Atena are nevoie de 130 de miliarde de euro de la Uniunea Europeană (UE), Banca Centrală Europeană (BCE) şi Fondul Monetar Internaţional (FMI). La schimb dă următoarele: o reducere a salariului minim de 22%, 150.000 de concedieri în sectorul public până în 2015 şi o participare a creditorilor privaţi greci la reducerea voluntară a datoriei suverane elene. Având în vedere că promotorii principali ai acestor măsuri sunt nemţii, nu e de mirare că majoritatea ziarelor din Grecia vorbesc despre un hitlerism financiar şi despre o nouă ocupaţie a ţării de către Germania. Dincolo de nemulţumirea evidentă şi, de altfel, legitimă a populaţiei care suferă de pe urma unei clase politice iresponsabile, apare întrebarea dacă austeritatea şi rigoarea bugetară reprezintă într-adevăr soluţia la problema Greciei.

Multimiliardarul american George Soros o admiră pe şefa guvernului german, Angela Merkel, pentru calităţile sale de lider, dar crede că direcţia în care doamna cancelar conduce Europa este una greşită. În locul atitudinii punitive şi în loc de a forţa guvernele doar să economisească în plină criză, Europa trebuie să refacă economiile afectate prin infuzii masive de capital. Soros se referă, pe de-o parte, la greşelile Americii în marea criză din 1929 şi, pe de altă parte, la soluţia de ieşire din criză cu ajutorul tiparniţei de bani aplicată în SUA în ultima vreme. Deşi se declară nemulţumit de mandatul Obama, Soros militează pentru soluţia ajustării conjuncturale prin cheltuieli guveramentale masive. Combaterea şomajului este în opinia multimiliardarului singura soluţie pentru revenirea la creştere economică şi pentru asigurarea competitivităţii Greciei.

De cealaltă parte, statele europene au devenit extrem de reticente la finanţarea datoriei greceşti. Economiile europene sunt ameninţate de posibilitatea recesiunii generalizate în zona euro în 2012. Unele ţări organizează anul acesta alegeri sau se pregătesc să o facă în anul următor. În condiţii de criză extinsă e greu să vinzi alegătorilor contractul cheltuirii propriilor bani publici pentru a salva alte ţări aflate în dificultate. S-a dovedit în repetate rânduri: solidaritatea europeană funcţionează până la momentul în care începe să coste. Frica de costuri nu este însă neîntemeiată. UE este conştientă că a pompa bani în Grecia înseamnă a deveni la rândul ei mai dependentă de Atena (dacă vrea să-şi mai vadă vreodată banii înapoi). Fără reforme profunde, Europa nu mai pare dispusă să scoată bani din buzunar.

Mai mult, discursurile populiste se înmulţesc pe zi ce trece, cu precădere în Germania, unde poziţiile pro şi contra salvării monedei unice devin din ce în ce mai extremiste. Recent, preşedintele Uniunii Creştin-Sociale (CSU), Horst Seehofer, a cerut organizarea unui referendum pentru a decide dacă Republica Federală mai participă la salvarea zonei euro sau nu. „Puterea statală izvorăşte din popor“ scrie în Constituţia Germaniei şi Seehofer ia acest pasaj foarte la propriu. Dar, în acelaşi timp, politicianul conservator uită că din 1949 încoace nu a existat niciun referendum în ţara sa, pentru că organizarea lui nu este prevăzută explicit în Constituţie. Propunerea sa a avut ecou în rândul populaţiei care s-a săturat să plătească din propriul buzunar oalele sparte ale Europei.

Ministrul german de Finanţe Wolfgang Schäuble şi-a continuat discursul la adresa Atenei reafirmând că ţara trebuie să opereze reforme structurale profunde pentru a deveni competitivă pe piaţa internaţională. Totuşi, finanţistul german a declarat presei germane că aceste reforme pot avea loc şi în afara zonei euro. Decizia ar aparţine în exclusivitate politicienilor eleni, dar, chiar şi în cazul în care Grecia ar ieşi din uniunea monetară, nu s-ar pune problema să iasă din Uniunea Europeană. Schäuble a făcut această declaraţie independent de votul parlamentarilor de la Atena. Cu alte cuvinte, temutul faliment nu a fost îndepărtat de la orizont, ci, deocamdată, doar amânat.

Scenarii de faliment

Cel mai pesimist scenariu privind falimentul Greciei s-ar petrece, conform economiştilor, în felul următor: în primele 72 de ore ar avea loc un asalt al grecilor asupra băncilor în dorinţa de a-şi salva puţinele economii care le-au mai rămas. În două săptămâni, ţara s-ar confrunta cu o serioasă lipsă a carburanţilor. La finele lunii, bugetarii nu şi-ar mai primi salariile. După trei luni, concernele energetice ar avea probleme mari în livrarea de curent electric. Şase luni mai târziu, criminalitatea ar atinge cote istorice. La un an de la faliment, sistemul de apărare al ţării ar deveni nefuncţional. Şomajul ar trece de 35%.

Mai există şi scenariul în care Grecia ar urma să intre într-un faliment controlat. Ipoteza a fost avansată de ministrul german al Economiei, Philipp Rösler, în dorinţa de a evita în cazul incapacităţii de plată efectele descrise mai sus. Spre deosebire însă de falimentul unei companii - care este strict reglementat de lege -, incapacitatea de plată a unui stat nu beneficiază de un set de reguli şi procedee fixate la nivel internaţional. În consecinţă, zona euro nu are niciun fel de experienţă sau bază procedurală pentru a ţine în frâu efectele unui faliment elen. Dacă s-ar ajunge, în final, la această soluţie, statele europene ar trebui să cadă de acord asupra mecanismului ce ar urma să fie aplicat în falimentarea controlată a Atenei.

Deşi această variantă a fost pusă în circulaţie deja de câteva luni, nimeni nu poate aprecia exact efectele pe care incapacitatea de plată a Greciei le-ar avea la nivelul zonei euro. Experţii se tem de reacţia pieţelor şi de pierderea încrederii investitorilor pe întregul ansamblu al uniunii monetare, încredere care, oricum, nu este la un nivel optim în cazul mai multor state. Ţări precum Italia sau Spania ar putea avea dificultăţi enorme în a se finanţa de pe pieţe. Mai mult, sistemele bancare europene cu expunere mare pe piaţa grecească ar putea ajunge într-o criză la fel de profundă precum cea din 2008. Nici BCE nu ar trăi zile însorite alături de bugetele naţionale europene, care au vărsat miliardele de euro în asistenţa financiară de urgenţă. Susţinătorii falimentului statal elen argumentează că momentul oricum nu va putea fi evitat, aşa încât banii acordaţi Atenei ar fi doar o amânare extrem de scumpă.

Ieşirea din zona euro şi reintroducerea drahmei în Grecia este, ca mecanism, poate nu greu de realizat. În prima fază, moneda s-ar devaloriza şi ar ajuta creşterea competitivităţii măcar pe termen scurt. Fără faliment însă, mişcarea nu prea are sens. În condiţiile în care datoria Greciei este exprimată în euro, costurile de rambursare a acesteia ar deveni şi mai mari.

Ieşirea din criza financiară şi economică va dicta ce fel de Europă ne dorim de fapt. //