Hollande decartează ultimul atu al socialiștilor: Manuel Valls

Manuel Valls este un catalan care vrea să devină președintele Franței și care pentru asta a adoptat o rețetă care s-a dovedit de succes pentru Nicolas Sarkozy.

Franța are un nou prim-ministru, dar ade­vărata veste e că François Hollande, după înfrângerea socialiștilor în alegerile mu­ni­cipale, a fost nevoit să-și numească un ade­vărat prim-ministru, du­pă ce precedentul fusese in­vi­zibil, ilizibil și fără „valoare adăugată“. Se păstrează tra­diția ca președintele Fran­ței să-și sacrifice cel mai lo­ial colaborator atunci când intră în tulburențe elec­to­rale majore. Hollande bătea deja recorduri de im^­po­pu­laritate, bilanțul său ne­re­u­șind să convingă decât o cin­cime din francezi, dar înfrângerea de la scrutinul derulat pe 23 și 30 martie a amplificat degringolada Partidului So­cia­list. Păstrarea Parisului este excepția, iar pierderea a jumătate dintre orașele im­portante deținute până atunci a dus la o victorie a centrului-dreapta fără pre­ce­dent pe tot parcursul celei de a V-a Re­pu­blici.

Este un vot de blam dat Partidului Socialist, care de doi ani deținea, pentru prima dată, puterea la toate nivelurile: municipal, re­gional, cele două Camere ale parlamentului și Executiv. După în­frân­ge­rea de la locale, matematic au fost pier­dute și alegerile din toamnă pentru Senat, care sunt indirecte, centrul-dreapta fiind asigurat de recucerirea Camerei su­pe­ri­oare. Deși Senatul cântărește neglijabil în ecuația puterii, el va trebui adăugat unui an electoral dezastruos pentru majoritatea socialistă, europenele din 25 mai anun­țându-se a fi o altă înfrângere majoră. De aici și strategia riscantă a lui Hollande. Ale­gerea momentului schimbării de gu­vern și chiar persoana noului prim-mi­nistru sunt semnul că șeful statului fran­cez se afla cu spatele la zid și a trebuit să ia cea mai dificilă decizie din viața sa po­litică – aceea de a ceda o parte din putere unui fost rival la nominalizarea pentru prezidențiale, cineva din altă generație, care se bucură de simpatie pentru că re­pre­zintă tot ceea ce Hollande nu știe să fie: autoritate, capacitate de decizie, hi­peractivism politic și discurs mult dincolo de granițele doctrinare socialiste. Hol­lande a fost votat pentru că reprezenta un model de președinte normal, sintagmă ca­re s-a dovedit un oximoron după acești pri­mi doi ani pierduți ai mandatului pre­zidențial. În același timp, Manuel Valls este simpatizat pentru calități care fac din acesta o variantă de centru-stânga a lui Ni­colas Sarkozy. Cu greu puteam avea o ilus­trare mai frapantă a eșecului hollan­dis­mului.

Va începe deci un nou tip de coabitare. Dar cine este Valls? Născut la Barcelona în 1962, la 7 ani părinții săi se mută în Franța ca refugiați politici. Își ia cetățenia fran­ceză abia la 20 de ani, asta după ce de­venise deja militant PS. Este astfel primul prim-ministru al Franței provenit din imi­grație. Pe de altă parte, este un produs des­tul de tipic al selecției cadrelor din in­teriorul unei formațiuni politice care, atunci când el devenea membru, era cel mai important partid francez. Are o li­cen­ță în istorie și se dedică unei cariere po­litice din anii 1980, când devine deja ales local. De la început este atras de per­so­nalitatea mai moderată a lui Michel Ro­card, în detrimentul ma­chia­vellicului Mitterrand. Va rămâne totdeauna un con­secvent partizan al cu­rentelor mai centriste ale familiei sale politice. O va susține astfel pe Segolène Royal, apoi pe Dominique Strauss-Kahn, fostul can­di­dat cu puternică tentă so­cial-liberală. De altfel, du­pă ce DSK va fi implicat în scandalul de la Sofitel din New York, Valls se va prezenta în 2011 la alegerile primare din PS având discursul cel mai liberal, in­clusiv prin faptul că a îndrăznit să pro­pună modificarea semnificativă a legii re­ducerii timpului de lucru la 35 de ore pe săptămână, lege care rămâne un tabu al stângii. Cei 6% obținuți atunci spun ceva despre popularitatea ideilor sale printre mi­litanții stângii, dar eșecul acesta era unul asumat, candidatura de atunci reu­șind să-l propulseze pentru viitor în pos­tura de prezidențiabil. Adică, implicit, de posibil rival al lui Hollande în 2017, după ce a fost purtătorul său de cuvânt în cam­pania victorioasă din 2012. Numirea de săp­tămâna trecută face această even­tua­li­ta­te mai puțin probabilă, dar nu impo­si­bi­lă.

Singurul moment în care consecvența cen­tristă a lui Valls este pusă sub semnul în­trebării are loc în 2004-2005, atunci când militează pentru ca socialiștii să se opună aprobării prin referendum a Tratatului Cons­tituțional european. Deși PS va sus­ține oficial „da“-ul, „nu“-ul va obține ma­joritatea în 2005, ceea ce a și dus la eșecul proiectului respectiv. Poziția lui Valls de atunci poate fi semnificativă nu numai pentru raporturile de acum încolo ale Parisului cu Bruxellesul, ci și pentru a înțelege că popularitatea sa, atât în elec­toratul de stânga, cât și în cel de dreapta, nu este lipsită de o doză de euro­scep­ti­cism.

acă rezumăm, Manuel Valls es­te un catalan care vrea să de­vină președintele Franței și ca­re pentru asta a adoptat o re­țetă care s-a dovedit de succes pentru Nicolas Sarkozy, inclusiv trecerea pe la strategicul Minister de Interne și ac­centul pus pe comunicare. Deocamdată, bi­lanțul acțiunii guvernamentale a lui Valls la Interne nu a convins, iar discursul său radical din 2011, când susținea multe dintre criticile dreptei la adresa dogmelor economice ale PS, rămâne ultraminoritar în partidul său.

Votul de încredere din Adunarea Națională va fi dat în această săptămână, iar, dacă rezultatul lui nu poate aduce surprize, as­ta este și pentru că noul prim-ministru a tre­buit să facă un număr important de concesii, echipa guvernamentală fiind una mult restrânsă, dar în care apar numai doi miniștri noi, unul dintre aceștia fiind Segolène Royal, fosta parteneră de viață a lui Hollande. De altfel, socialiștii nu dis­pun în Adunarea Națională decât de o ma­joritate de un singur vot. Cuplul executiv Hollande-Valls a trebuit să împace nu­me­roasele curente din partid, sarcină în­greu­nată de faptul că Verzii au părăsit ma­jo­ritatea guvernamentală, motivând distanța ideologică față de noul prim-ministru.

Valls a fost numit ca șef al guvernului, dar nu a primit cu adevărat un nou guvern, fiind bine încadrat cu rivali interni și cu fideli ai președintelui, marja sa de ma­ne­vră fiind limitată drastic de logica pre­zi­dențială după care funcționeză toate ins­tituțiile statului francez. El însuși este con­știent de riscul ca acesta să fie începutul declinului carierei sale politice. Dar ade­văratul pericol pentru Valls vine din si­tuația economică a unei Franțe care nu își respectă propriile ține de deficit, nu a tăiat costurile administrației și bate în fie­care an recordul la creșterea impozitelor. Noul Executiv promite inversarea acestei tendințe, ceea ce este și un mod de a re­cu­noaște că politica economică de până acum a fost un eșec. Culmea este că re­cu­noașterea implicită a acestui eșec merge împreună cu pretenția de a cere Comisiei noi concesii, inclusiv la nivelul amânării respectării criteriilor Pactului de Sta­bi­li­tate, mai ales cele privitoare la reducerea deficitului. De altfel, semnalele publice pe care Hollande le dă Bruxellesului rămân în­grijorătoare. Prin intervenția sa te­le­vi­zată de săptămâna trecută acesta pare să dea noului guvern mandatul unui braț de fier cu instituțiile europene, ceea ce este cer­tificat și de numirea radicalului col­bertist Arnaud Monteborg la Ministerul Eco­nomiei.

oul cuplu Hollande-Valls nu se va lupta numai cu dreapta, ci și cu mulțimea de adversari din interiorul stângii și chiar în interiorul partidului so­cia­list. Aceștia din urmă sunt furioși pe Hol­lande din cauza impopularității sale și pri­vesc cu suspiciune libertatea pe care și-o ia Valls față de dogmele socialiste, li­ber­tate care a mers până la susținerea ideii că partidul trebuie să-și schimbe numele. Ac­tualul prim-ministru observa într-un in­terviu faptul că după 1945 stânga franceză nu a reușit să guverneze mai mult de cinci ani la rând. Pariul lui Valls este că numai o reformă radicală a partidului său poate înfrânge această fatalitate istorică. Pariul nemărturisit al lui Hollande este ca po­pu­laritatea lui Valls să-i permită să câștige un nou mandat.

Dar, dincolo de calculele politice, Europa continuă să privească îngrijorată la o Franță a cărei linie nu este deloc clară. Pe de o parte, Pactul de Responsabilitate anun­țat la începutul anului, care prevede scăderi de impozite, precum și schimbarea de guvern, care accelereză ieșirea lui Hol­lande din logica stângistă a campaniei sale electorale din 2012, sunt de bun augur. Pe de altă parte, ecuația puterii executive de­vine ilizibilă, iar această impredictibilitate este prost văzută atât de creditorii, cât și de partenerii politici externi. În primele luni, noul prim-ministru va contribui mecanic la creșterea încrederii în puterea socialistă, dar este fără precedent un parteneriat între un președinte la 20% și un prim-ministru care în ultima perioadă a oscilat între 40-60% de opinii fa­vo­ra­bile. Acest dezechilibru poate, teoretic, duce la o evoluție importantă a ra­por­tu­ri­lor instituționale și personale între pre­șe­dinte și cel numit de Le Point „Copreș­e­dintele“, consecințele fiind greu de an­ti­cipat. O imagine mai clară a acestui nou tip de coabitare o vom avea după euro­pene, când vom asista probabil la o re­ma­niere. Deocamdată, Hollande a luat o de­cizie curajoasă numai pentru că părea că nu mai are nimic de pierdut, în timp ce Valls aduce un salutar suflu nou la vârful statului francez și al partidului de guver­nă­mânt. //