Pe aceeași temă
În ciuda progreselor tactice înregistrate în ultimii doi ani de NATO în chiar nucleul teritorial al insurgenţei, talibanii sunt pe cale să câştige campania de comunicare. Şi într-o competiţie pentru „suflete şi minţi“, asta este tot ce contează.
Ultimele săptămâni i-au expus pe militarii americani din Afganistan în cele mai groaznice ipostaze: urinând peste corpurile talibanilor ucişi sau incendiind Cartea sfântă a Islamului - Coranul. Însă totul avea să culmineze cu masacrarea civililor dintr-un sat afgan din apropiere de Kandahar. Autorul celei mai grave atrocităţi de la începutul conflictului afgan încoace este sergentul Robert Bales, de 38 de ani. Înrolat imediat după atacurile de la 11 septembrie 2001, a fost de 3 ori în Irak şi se afla de tot atâtea luni în Afganistan. Cert este că, în seara celei de a 1.192-a zile petrecute pe fronturile „războiului împotriva terorii“, sergentul Bales şi-a luat arma şi s-a dus într-un sat afgan, aflat în apropierea bazei sale din Kandahar. În mai puţin de o oră, a executat metodic 16 civili, dintre care 4 erau copii. Apoi, a dat foc cadavrelor şi s-a predat.
Bătălia cognitivă
Evenimentele de mai sus oferă ingredientele ideale ale unui dezastru de PR. Şi totul echivalează cu un uriaş autogol simbolic în favoarea talibanilor. Pentru că, într-o astfel de bătălie cognitivă, unde arta de a influenţa percepţia şi atitudinile localnicilor este decisivă, consecinţele sunt pe măsură. „Cel mai important este să înţelegem că, pentru a triumfa într-o astfel de campanie, este nevoie să câştigăm argumentul pentru minţile populaţiei, în numele guvernului şi împotriva insurgenţei. Asta înseamnă că totul se află acolo pentru această bătălie“, ne-a declarat anul trecut generalul britanic Nick Carter, proaspăt întors din Afganistan. Acum, încrederea afganilor în misiunea NATO este serios zdruncinată. Preşedintele Hamid Karzai a cerut deja retragerea trupelor americane din interiorul satelor afgane în baze izolate, aflate în afara comunităţilor. Iar talibanii s-au grăbit să suspende negocierile pentru pace. Or, în contrainsurgenţă, câştigarea loialităţii populaţiei locale este întotdeauna marele premiu. Şi acest lucru nu se poate obţine decât prin interacţiune directă, la firul ierbii, cu localnicii, cu problemele lor, mergând până acolo încât ajungi, într-un fel, să faci parte din comunitatea lor: „le câştigi încrederea prin faptul că te afli acolo cu ei, asumându-ţi riscuri alături de ei, arătându-le că îţi pasă de siguranţa lor şi că eşti dispus să îţi pui viaţa în pericol pentru satul lor“, ne-a declarat Carter Malkasian, timp de 22 de luni reprezentant al Departamentului de Stat în Garmser. Şi maiorul Fernando Lujan, din trupele speciale americane, consideră că „nu există nicio scurtătură pentru a obţine respectul afganilor. În timp ce ofiţerii lor pot să zâmbească politicos pe durata întâlnirilor, ei vor avea încredere în tine doar în măsura în care aţi împărţit aceleaşi riscuri“.
Nu se ştie foarte clar ce anume l-a împins pe sergentul american la un gest atât de nebunesc. Poate că rănile interne, psihologice şi-au spus cuvântul. Sau poate faptul că, după mai bine de 10 ani în slujba naţiunii, situaţia financiară a familiei sale ajunsese pe marginea prăpastiei (cu peste 50.000 de dolari datorii). Dar poate motivul este încă şi mai profund. Într-un editorial din Washington Post, un fost veteran al Vietnamului se întreabă: „oare nu am încercat să ducem prea multe războaie cu prea puţini soldaţi?“. Pentru el, generaţiile războiului împotriva terorii sunt epuizate emoţional şi atrofiate moral. Iar şansa de a-şi recăpăta echilibrul şi normalitatea nu stă nici pe departe într-un tur operaţional suplimentar.
O nouă cultură organizaţională
Pe de altă parte, gesturile care ar putea fi fatale pentru viitorul misiunii occidentale în Afganistan sunt departe de a fi reprezentative pentru o cultură instituţională care a încercat din răsputeri să se reinventeze în ultimii ani. Şi adevărul este că nu mai vorbim de mult de o armată configurată pentru bătăliile Războiului Rece, prin Pasul Fulda sau specializată doar în a distruge tancurile lui Saddam Hussein. În cele din urmă, campaniile din Irak şi Afganistan au produs un tip aparte de militar, unul care nu mai este un soldat în sensul convenţional al termenului, ci este în egală măsură capabil să construiască şcoli, să creeze consilii locale, să medieze dispute tribale. „Nu mai este suficient pentru un soldat să fie doar un războinic. Uneori, el trebuie să devină un diplomat part-time, un politician part-time, un inginer part-time, chiar un bancher part-time“, obişnuieşte să spună generalul Caldwell, astăzi responsabil de antrenarea forţelor de securitate afgane, foarte probabil într-o logică similară. Aşteptarea este aceea ca militarul din ziua de astăzi să aibă simţul de orientare al unui sociolog şi sensibilitatea culturală a unui antropolog: el trebuie nu doar să navigheze prin mănunchiul relaţiilor tribale, să înţeleagă nevoile şi conflictele locale, ci şi ceea ce îi mobilizează pe oameni. În cele din urmă, „atunci când oamenii împart aceeaşi pâine şi îşi împărtăşesc necazurile şi bucuriile, orice bariere lingvistice, politice sau religioase pur şi simplu dispar. Le-am plăcut şi mi-au plăcut, asta a fost tot ceea ce a contat“ (Julien Bryan), rezumă experienţa a mii de americani, deopotrivă în Irak şi Afganistan.
Centralitatea opiniei publice
Uneori, ai impresia că totul seamănă cu un uriaş spectacol de teatru. Nu degeaba a fost inventată sintagma de „teatru operaţional“. Pentru generalul Rupert Smith, un observator familiarizat cu astfel de operaţiuni, actorii principali chiar par a se afla pe scena unui amfiteatru roman. Sunt două echipe – fiecare cu producătorul şi scenariul lui. În sala propriu-zisă, actorii se află pe scenă amestecaţi cu oamenii care încearcă să ajungă la locurile lor, cu plasatorii şi vânzătorii de bilete. Între timp, un alt public priveşte întreaga panoramă, concentrându-şi atenţia spre locul cel mai zgomotos. Acest al doilea public este ţinta predilectă a talibanilor. Pentru că, dacă reuşesc să îl convingă că totul este în zadar, atunci au câştigat. Şi, cum era de aşteptat, secvenţele afgane au generat, în spaţiul public occidental, o furtună de reacţii. Desigur, pesimismul şi scepticismul predomină. Comparaţiile cu Vietnamul abundă. Este reluată metafora fatalistă: „cimitirul imperiilor“ are o traditie ferm aşezată, în care armatele străine au fost forţate, de fiecare dată, să părăsească în degringoladă teritoriul afgan. Li s-a întâmplat britanicilor în secolul XIX, sovieticilor spre sfârşitul anilor ’80. Aşadar, urmează NATO? Este o atmosferă de resemnare. Opinia publică pare că şi-a pierdut răbdarea. Încrederea. Şi tocmai pe aspectul acesta mizează şi talibanii: pe faptul că „democraţiile nu pot purta un război de 7 ani“ (George C. Marshall). Ei înţeleg perfect una dintre lecţiile Vietnamului, că: „cei care au comandat cina nu se mai află acolo, în momentul în care chelnerul aduce nota de plată“. Mai ştiu că, în cele din urmă, în democraţiile occidentale politicienii sunt cei care servesc interesul public. Or, dacă reuşeşti să convingi publicul că războiul nu mai este în interesul său, atunci înfrângerea unei mari puteri devine doar o chestiune de timp. „Când o mare putere pierde un război mic, asta se întâmplă pentru că rămâne fără un lucru esenţial: nu pentru că rămâne fără tancuri sau fără avioane de luptă, ci pentru că rămâne fără voinţă naţională. Exact ca în Vietnam“, ne-a spus colonelul John Nagl.
Modelul post 2014
Deşi mulţi observatori se îndoiesc, oficialii NATO mizează pe sustenabilitatea forţelor de securitate afgane după 2013, în special pe armata naţională. Desigur, sub supravegherea trainerilor occidentali şi cu sprijinul banilor comunităţii internaţionale. Există însă o iniţiativă care are potenţialul să schimbe regulile jocului în defavoarea insurgenţilor. În ultimii doi ani, s-a investit masiv în stimularea unui antidot local, cu rădăcini profunde în societatea afgană, sub forma unor iniţiative rurale de autoapărare sau unităţi de poliţie locală. Ideea este simplă: e vorba de comunităţi care sunt stimulate să participe la propria apărare. Desigur, recrutarea se face integral din comunitate, urmând ca ele să fie antrenate de ofiţeri din forţele speciale americane care le vor rămâne alături multă vreme, după 2014. Cazuistica istorică ne arată că forţele locale de autoapărare sunt o practică folosită cu succes în multe campanii de contrainsurgenţă: în Irak, Malayesia, Oman, Filipine, Columbia. Este un model care se bazează pe crearea unor structuri militare naţionale suficient de robuste pentru a oferi susţinere de urgenţă comunităţilor locale ameninţate de insurgenţi, prin desfăşurarea unor forţe de reacţie rapidă.
În urmă cu doi ani, aceste unităţi de stabilizare a satelor numărau câteva sute de oameni. Acum, în Afganistan, sunt peste 10.000. Şi numărul este în creştere. Modelul lor se bazează pe succesul experienţei maiorului Jim Gant care a reuşit să câştige respectul unui trib afgan, fiind practic adoptat de el. La un moment dat, acesta şi-a rugat tatăl să trimită liderului unui trib din Valea Konar un pumnal gravat cu numele său şi o scrisoare ca de la părinte la părinte: „Fiul meu spune că sunteţi un mare războinic. Vă respectă şi vă consideră prietenul său. Îmi spune că duşmanii dvs. sunt şi duşmanii lui. Îmi spune că îşi va da viaţa pentru a vă proteja. Fiţi tatăl fiului meu atâta timp cât se află în ţara voastră. Primiţi acest dar ca un simbol al prieteniei noastre“. Imediat ce i-a citit scrisoarea şefului de trib, acesta a replicat: „Spune-i tatălui tău că niciun fir de păr nu-ţi va fi atins, atât timp cât vei fi cu mine. Eşti fiul meu acum“.
PS: Un alt maior din forţele speciale povesteşte că vara trecută, într-o seară, se afla în jurul focului într-un sat din Helmand, înconjurat de afgani: „Ooooh, Maiorule Fernando, o să te vindem talibanilor pentru un milion de dolari... la-la-la... o să te schimbăm pe o maşină nouă... o să te dăm pe un cal nou!“. Aşa sunau versurile unui cântec spontan. Printre zâmbetele forţate, maiorul nu avea cum să nu se întrebe – oare pot să am încredere în oamenii aştia? Târziu, în noapte, s-a trezit ca dintr-un coşmar, urmărit fiind încă de gluma afganilor. Când a deschis ochii a văzut o umbră la uşă. A pus mâna pe pistol doar pentru a realiza că era Jawad, unul dintre cei care făcuse gluma. Îl păzea în timp ce dormea.
