Întoarcerea obsedantului Nicolas Sarkozy

Trenul a plecat cu viteză și amenință să ajungă în gările care îl despart pe Nicolas Sarkozy de luarea unei revanșe care nu are un precedent istoric: recâștigarea fotoliului de la Palatul Elysée după o înfrângere electorală. Cele trei gări sunt alegerile din interiorul partidului său, Uniunea pentru o Mișcare Populară (UMP), care au loc în noiembrie, alegerile primare pentru desemnarea candidatului zonei de centru-dreapta la alegerile prezidențiale, în 2016, și prezidențialele, în primăvara lui 2017.

Pe 19 septembrie, Nicolas Sarkozy și-a anunțat pe Facebook in­tra­rea în lupta pentru conducerea UMP. A urmat o intervenție în jurnalul TV al France 2 și, săptămâna tre­cu­tă, un prim miting de campanie în nor­dul Franţei. Cele trei momente au vrut să de­mons­tre­ze existența unui autentic orizont de așteptare. Deși a avut loc într-o pe­rioadă în care nu au lipsit evenimente dramatice, pre­cum asasinarea unui ostatic francez în Algeria, „întoarcerea“ a polarizat interesul mass-media franceze. La nivelul opiniei pu­blice persistă însă un scepticism evident, primele sondaje arătând că puțin peste 50% din francezi nu sunt încântați de această re­ve­nire în politică. În schimb, ci­frele de la nivelul militanților și sim­patizanților UMP arată că acesta va fi plebiscitat în alegerile in­ter­ne din noiembrie, iar această vic­torie anunțată explică de ce apa­riția lui Sarkozy, virtual lider al opoziției parlamentare, resetează întreg jocul de pe scena politică franceză.

Redinamizarea situaţiei politice

Discuțiile interminabile care au avut loc la toate televiziunile, radiourile și în presă au reflectat o redinamizare a situației po­li­ti­ce, în fapt începutul unei pre­ma­ture campanii electorale pentru noul mandat prezidențial, deși ne apropiem abia de sfârșitul pri­mei jumătăți a mandatului lui Hollande. De fapt, toată at­mos­fera din jurul lui Sarkozy și faptul că el și prietenii săi politici vor re­lua puterea în UMP își are ca principală cauză traiectoria ad­ver­sarului său direct din 2012. Un președinte al Fran­ței decăzut la o cotă de încredere de 12%-14% cre­ează o situație fă­ră precedent. Cota de avarie a fost de mult depășită. Lo­gica instituțională ar trebui să ducă la dizolvarea Adu­nării Naționale și la convocarea de noi alegeri care ar duce la victoria UMP. După pes­te doi ani de leadership în­do­ielnic, Hollande nu pare capabil nici măcar să facă un asemenea gest, chiar dacă o coabitare îl poa­te aduce mai aproape de linia de plutire. Oricum, nimeni nu mai cre­de că poate câștiga din nou pre­şedinţia, ducerea actualui man­dat la bun sfârșit devenind prin­ci­pa­lul său obiectiv. Faptul că ter­mi­narea celor cinci ani nu mai e o evidență, ceea ce a reieșit im­pli­cit și din declarațiile lui Hollande de la conferința sa de presă din 18 septembrie, ne spune aproape totul despre atmosfera politică do­minantă în Franța. Stânga îl re­pudiază pe Hollande, acuzându-l că nu și-a ținut promisiunile, dreap­ta și nu numai îl acuză că a amânat reformele până în momentul în care a devenit prea slab ca să le mai impună, iar populiștii din Fron­tul Național sunt mai pu­ter­nici ca niciodată.

Acesta era deci momentul ideal pentru ca un „salvator“ să apară, iar salvatorul autoproclamat este evi­dent Sarkozy. După primele zile de la întoarcerea sa, pre­va­lează constatarea că talentul ora­toric, capacitatea de a electriza mul­țimile, încrederea în sine i-au rămas intacte. Politica-spectacol a postmodernității este o artă, iar Sarkozy rămâne cel mai ta­lentat actor politic al Franței de azi. Dar energia sa debordantă es­te o armă cu două tăișuri. În mai 2012, francezii erau obosiți de ubi­cuitatea sarkozistă și de di­men­siunea egocentrică a dis­cur­sului său. Azi, îl regăsesc egal cu el însuși, în bine și în rău. Pe cât suscită un real entuziasm, pe atât trezește o tot de atât de reală ostilitate. Până ieri, scena politică era polarizată prin raportarea la Hollande, o polarizare profund dezechilibrată. Sarkozy bul­ver­sează acest tablou, devenind prin­cipalul reper față de care dreapta și stânga se vor situa, ceea ce va reechilibra întregul sistem. Ceea ce îi va simplifica viața unui Hol­lande, care nu va mai fi singurul paratrăznet, dar asta îl va face și mai irelevant. În schimb, pre­mi­e­rul Manuel Valls, aflat acum în scădere vertiginoasă în sondaje, dar totuși cu peste 30% opinii fa­vorabile, poate să-și găsească ad­versarul care îi lipsea. Dacă mai pot spera ceva, cei din ma­jo­ri­ta­tea guvernamentală se gândesc că din lupta corp la corp Valls-Sarkozy se va profila un lider au­tentic al Partidului Socialist. Asta și pentru că, mental vorbind, PS a intrat deja în perioada post-Hol­lande. Dar principalii adversari ai lui Sarkozy nu sunt la stânga.

Cine o poate înfrînge pe Marine Le Pen?

În ultimele luni, mai multe son­daje au arătat că președinta ul­tra­populistului Front Național (FN) are toate șansele să repete per­for­manța tatălui său, care în 2002 a ajuns în turul doi al pre­zi­den­țialelor, ba chiar să fie și un can­didat serios pentru câștigarea fi­nalei, dacă în aceasta îl va întâlni pe actualul președinte. Sondajele care utilizează mai mulți „dacă“ au o capacitate minimă de pre­dic­ție, totuși ele participă la o at­mos­feră politică în care Frontul Național se impune nu numai ca pericol, ca până acum, ci și ca po­sibilă, chiar dacă improbabilă, al­ternativă la partidele clasice, afla­te în plină criză de încredere.

În aceste condiții, la care se adau­gă faptul că stânga apare ca fiind deja înfrântă în 2017, câștigătorul luptei din interiorul dreptei va fi și viitorul președinte al Franței. Iar acesta trebuie să fie și cel mai bine plasat pentru „a face baraj“ președintei FN, Marine Le Pen. Lui Sarkozy nu îi va fi simplu să explice că el este cel mai potrivit în acest rol.

Rivalii lui Sarkozy sunt doi foști prim-miniștri: Alain Juppé și François Fillon. Ambii au ca­li­tă­țile necesare unui președinte, am­bii au o imagine bună dincolo de frontierele UMP. Cei doi au ales să nu candideze la șefia par­ti­du­lui de centru-dreapta tocmai pen­tru ca statutul lor de prezi­den­țiabili să nu fie bruiat de res­pon­sabilitățile partinice. Oricare din­tre ei poate clama că este perfect capabil să oprească asaltul FN în 2017. Fiecare, în mod direct sau in­direct, îl acuză pe Sarkozy că vi­ne să salveze o dreaptă care nu are nevoie să fie salvată și mai ales că, prin întoarcerea la șefia UMP, aduce în centrul familiei sale politice handicapul ne­nu­mă­ratelor sale probleme cu justiția. Acesta este, de fapt, principalul argument anti-Sarkozy, pentru că demersul FN se hrănește toc­mai din scandalurile („les affai­res“) în care sunt implicați li­de­rii politici, iar pe Sarkozy îl aș­teaptă din acest punct de vedere o cursă cu obstacole.

Un nou „Sarko“?

Toate comentariile de până acum, prietenoase, neutre sau critice, observă că încercarea, de altfel ti­midă, de a acredita ideea că „Sar­ko“ s-a schimbat este sortită eșe­cului. Nu numai temperamental, ci și ideologic. Viitorul lider UMP se vrea cel mai la dreapta dintre contracandidații săi: are în­drăz­neala de a cere schimbarea sta­tu­tului privilegiat al funcționarilor și începerea exploatării gazelor de șist, vrea renegocierea tra­ta­tului Schengen și declară că va lua în discuție problema m­­aria­ju­lui persoanelor de acelaș sex. De fapt, Nicolas Sarkozy probabil nu poate, dar mai ales nu are de ce să se schimbe, pentru că pe tă­râmul strict al luptei politice nu pare să aibă un adversar pe mă­sură. Are, în schimb, unul mult mai periculos: trecutul său, ce a făcut dincolo de porțile închise ale Palatului Elysée. Un trecut ca­re este acum scormonit de ad­versarii politici și de justiție, prin­tre magistrați având, de altfel, duş­mani declarați. Niciodată îna­intea sa un fost președinte nu a fost o țintă atât de apetisantă, niciodată un bilanț prezidențial nu a fost supus unui asemenea „au­dit“ financiar și mai ales ju­diciar. Cine îl susține azi pe Sar­kozy știe că există oricând riscul ca acesta să explodeze în zbor, dar asta face și mai impresionantă capacitatea pe care o are acesta de a cuceri UMP-ul și de a reveni în centrul jocului politic.

De altfel, chiar în săptămâna de după revenirea sa, ziarul Le Mon­de pu­bli­ca date din ancheta asu­pra unor clare ilegalități din fi­nan­țarea cam­paniei prezidențiale din 2012. Deocamdată nu există pro­be se­rioase privind implicarea can­­di­datului în aceste ilegalități, dar acest scandal promite să dea des­tulă muniție concurenților săi.

Adversarii săi cei mai înverșunați îl acuză chiar că revenirea în po­litică este și o formă de fugă de justiție, o încercare de recăpătare a imunității. Deocamdată, este mai degrabă o intrare „în gura lu­pului“, o supraexpunere plină de riscuri. Faptul că totuși răspunde unui orizont de așteptare, faptul că are șanse reale de a merge cu succes până la capăt este esențial pentru a înțelege starea Franței de azi. Așa cum natura are oroare de vid, sistemul instituțional fran­cez are nevoie de un lider au­ten­tic. Această nevoie, resimțită și la nivel social, este pentru Sar­kozy principala resursă pentru a-și lua revanșa. Dimensiunea afec­tivă este în acest caz pal­pa­bilă, dar, dincolo de evidentele ris­curi, viața politică democratică nu ar mai interesa pe nimeni da­că ar lipsi astfel de personaje epi­ce. //

CITIȚI ȘI

• Nicolas Sarkozy isi anunta REVENIREA in politica franceza
• Franta: Justitia suspenda ancheta in care este implicat Nicolas Sarkozy