Iran: acord controversat pentru o pace potențial fierbinte

Iranul se află în poziția Uniunii Sovietice post-Vietnam, când SUA erau interesate de destindere,dar și de reasigurarea statelor aflate sub asaltul unor campanii subversive alimentate de Moscova.

Vestea compromisului asupra parametrilor unui potențial acord privind programul nuclear iranian a făcut înconjurul lumii. Este un moment istoric, spune Casa Albă. Dimpotrivă, proaspăt re­a­le­sul premier israelian Ben­ja­min Netanyahu vede o ame­nințare la adresa su­pra­vie­țuirii Israelului. „Acor­dul cu Iranul reprezintă o reu­șită majoră pentru Statele Unite și Europa. Ne va aju­ta să păstrăm o pace in­comodă“, spune Nicholas Burns, un fost înalt oficial în Administrația Bush, care s-a aflat în centrul eforturilor de ne­go­cie­re cu Iranul din 2006 și 2007.

Sigur, suntem departe de aștep­tările de acum un deceniu. Dar și Iranul se află în altă epocă teh­no­logică. Dispune de know-how-ul și capacitatea de a fabrica o bom­bă nucleară în două-trei luni. Sub viitorul acord, această perioadă va fi extinsă la cel puțin 12 luni pentru un deceniu; timp de 10 ani, numărul centrifugelor va fi redus de la 19.000 la 6.104 (instalații de primă ge­nerație), dintre care doar 5.060 vor îm­bogăți uraniu; timp de un sfert de secol, pragul de îmbogățire nu va depăși 3,67%, iar stocul de 10.000 de kg de uraniu ușor îmbogățit existent în prezent va fi redus la 300 kg; reactorul de la Arak și insta­la­țiile de la Fordow vor fi reconvertite în cen­tre de cercetare cu finalitate civilă; în­treg sistemul de centrifuge avansate ale Iranului va fi înghețat sub monitorizarea AIEA; sancțiunile internaționale vor fi ri­dicate numai după îndeplinirea tuturor an­gajamentelor, urmând să fie reactivate în cazul încălcării lor. Rămân în vigoare sanc­țiunile care vizează rachetele balistice, abu­zul drepturilor omului și sprijinul tero­rismului.

Viitorul acord va institui un regim de su­praveghere și control fără precedent. Pe lis­ta de monitorizare se vor afla nu doar cen­trele deja cunoscute, precum Arak, For­dow sau Natanz, ci tot lanțul de apro­vizionare cu materie primă care ar putea fi deturnată spre un site clandestin, în scopuri nucleare. Este una dintre lecțiile învățate punctual în 2009, prin desco­pe­rirea activităților clandestine de la For­dow, când atenția întregii lumii era con­centrată pe instalațiile declarate. „Asta în­seamnă că nu vom avea doar câțiva oa­meni desfășurați în două, trei sau cinci astfel de site-uri. Ci vom putea să avem o privire de ansamblu asupra întregului spectru, astfel că, dacă vor vrea să în­ceapă un program clandestin pentru pro­ducția unei arme nucleare, ei vor trebui să creeze o rețea de alimentare complet diferită“, a rezumat Obama una dintre con­dițiile cheie ale viitorului acord.

Testul esențial depinde însă de capacitatea Ad­ministrației Obama de a convinge sta­tele Consiliului de Cooperare al Golfului (GCC), în special Arabia Saudită, că plat­forma politică a viitorului acord nuclear ser­vește interesele lor. De nenumărate ori de la venirea să la Casa Albă, Obama a punctat faptul că miza impiedicării unei ar­me nucleare în mâna Teheranului în­seamnă, pe fond, stoparea proliferării în Orientul Mijlociu. În această perspectivă, este foarte probabil ca o armă nucleară ira­niană să determine si­mul­tan o cursă a înarmărilor în zona sun­nită, cu aceeași finalitate. În acel moment, rivalitatea convențională dintre sau­diți și iranieni ar căpăta și o dimensiune nu­cleară, ca­re nu poate ex­clude și me­ciurile limită, de in­ti­mi­dare, pe muchie de cuțit, când una sau am­bele părți ar putea fi dis­puse să mear­gă până pe marginea pră­pastiei. Mai mult, o umbrelă nucleară poa­te fi interpretată ca o zonă de imunitate, stimulând aventurile convenționale și cele asimetrice ale Teheranului. Sunt obser­va­tori care cred chiar în posibilitatea extin­derii protecției nucleare unor mișcări an­tiisraeliene sprijinite tradițional de către Iran, precum Hamas sau Hezbollah. „O ţa­ră capabilă să-şi folosească capacităţile nucleare de descurajare pentru a-şi pu­ne la adăpost acţiunile subversive necon­venţionale ar fi o noutate pentru regiune. Sub protecţia unei umbrele nucleare, nu e greu să ne imaginăm scenarii în care Iranul îşi flutură armele în efortul de a submina statele Golfului sau de a grăbi destabilizarea Libanului“, ne spunea în 2011 Shmuel Bar, un specialist din cadrul Institutului de Politică și Strategie de la Her­zliya. Istoria recentă ne arată că, atunci când o putere regională cu agendă re­vizionistă devine conștientă că a atins un anumit prag de imunitate militară, aceasta poate fi împinsă de noua con­junctură să conteste prin metode sub­ver­sive statu-quo-ul local. Este cazul Pakis­tanului, care, la adăpostul umbrelei sale nucleare, a început să cultive o pleiadă de organizații teroriste pentru a submina controlul Indiei asupra Kașmirului. „Nu­clearizarea a încurajat utilizarea mi­li­tan­tismului. (...) Dezvoltarea unor capacități nucleare clandestine, ulterior la vedere, par să fi încurajat Pakistanul să-și ur­mă­rească cele mai îndrăznețe aspecte ale strategiei sale proxy fără teama unor con­secințe serioase“, concluziona Chris­tine Fair, profesor la Georgetown, în car­tea să publicata anul trecut, Fighting to the End: The Pakistan’s Army Way of War. Din această perspectivă, amânarea cu un deceniu a unui astfel de scenariu și a introducerii variabilei nucleare în ecu­a­ția unei regiuni și așa profund instabile este în interesul tuturor.

Pe undeva, Iranul astăzi se află în poziția Uniunii Sovietice post-Vietnam, când Statele Unite erau deopotrivă interesate de des­tindere, dar în același timp și de reasigurarea strategică a aliaților preo­cupați că un acord cu Moscova nu înseamnă abandonarea lor. Ca și atunci, un acord de control al armelor strategice nucleare nu înseamnă și faptul că in­te­resele Moscovei nu se vor ciocni, asimetric și chiar convențional, cu cele ale Wa­shing­tonului, în afara acestuia. De aceea, ime­diat, Casa Albă s-a grăbit să reafirme dis­ponibilitatea de a consolida ajutorul oferit regimurilor sunnite amenințate de agre­siunea subversivă a Teheranului. „Vrem să discutăm despre ce altceva putem să facem pentru a vă reasigura de an­ga­ja­mentul nostru față de securitatea voas­tră, pentru a contracara acele activități destabilizatoare și de a transmite foarte clar că, în timp ce vom avea un acord nu­clear, vom rămâne foarte vigilenți în a răspunde celorlalte acțiuni iraniene din regiune“, declara Ben Rhodes, adjunc­tul consilierului pe probleme de securitate națională la CNN. Un mesaj reluat chiar de Obama într-un interviu acordat du­mi­nică editorialistului Thomas Friedman și pe care îl va transmite foarte curând față în față reprezentanților GCC, în cadrul unei reuniuni speciale la Camp David: „con­versația pe care vreau să o am cu statele Golfului ține înainte de toate de modul în care își pot face mai eficiente capacitățile defensive. (...) atunci când vorbim de agresiune externă, vom fi alături de prietenii noștri arabi și vreau să vedem cum putem să formalizăm acest lucru peste nivelul de astăzi, con­solidându-le totodată capacitatea, astfel încât să aibă încredere în forțele proprii, pentru a se proteja față de agresiunea externă“.

Instantaneu din timpul negocierilor formatului P5+1 (membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate plus Germania) cu reprezentantul Iranului

Cu alte cuvinte, pe fondul ridicării sanc­țiunilor internaționale, ar trebui să ne așteptăm la o creștere a sprijinului iranian pentru forțele proxy regionale considerate drept mijloace de răspândire a intereselor Teheranului. De altfel, comportamentul și retorica Iranului sugerează încă profunde ten­tații hegemonice, ancorate într-o lo­gică imperială: „Încă de la fondarea sa, Iranul a avut o dimensiune globală. S-a născut ca imperiu. Liderii, oficialii și ad­ministrația au gândit întotdeauna într-o dimensiune globală“, spunea recent unul dintre consilierii președintelui Rouhani. În același timp, vom vedea o mai mare im­plicare a Washingtonului în campanii de mică intensitate, de partea regimurilor sun­nite, pentru a contracara influența de­ja semnificativă a Teheranului pe mul­tiple fronturi naționale - Siria, Liban, Gaza, Ye­men și chiar Irak. Însă com­petiția va ră­mâne cantonată într-o sferă hibridă, de contrainsurgență indirectă, un­de res­pon­sabilitatea primară revine actorilor locali. Cam cum s-a întâmplat și în anii ’80, când America Latină s-a transformat într-un spațiu de con­frun­tare asimetric prin in­terpuși între Mos­cova și Washington.  Un loc special îl va juca bătălia pentru in­fluența asupra po­liticilor Bagdadului.

Deo­cam­dată, Washingtonul pare să se afle indirect într-un ma­riaj con­junctural cu forțele Quds (o ramură a Cor­pului Găr­zilor Republicane Iraniene), con­­duse de generalul Qasem Soleimani, o rea­litate impusă de ascensiunea unui ina­mic comun – Statul Islamic. Însă, mai de­vre­me sau mai târziu, orice inițiativă de re­conciliere promovată de centru față de co­munitatea sunnită va trebui să de­mon­s­treze neutralitatea față de agenda ira­niană. Este puțin probabil că sunniții vor accepta vreo ofertă a unui guvern șiit, per­ceput ca fiind o prelungire a in­te­reselor persane. Este modalitatea sigură de a con­serva rețeta războiului permanent în ini­ma Orientului Mijlociu, pentru că ali­mentează extremismul sunnit și con­so­li­dează spațiul de manevră al Statului Is­lamic. „Cea mai mare amenințare pentru stabilitatea pe termen lung a Irakului, dar și a echilibrului regional extins nu este Statul Islamic; dim­potrivă, sunt mi­li­țiile șiite, multe spri­jinite și chiar coor­donate de către Iran. (...) Actualul regim ira­nian nu este alia­tul nostru în Ori­entul Mijlociu. Este parte a problemei, nu a soluției. Cu cât iranienii sunt mai per­cepuți ca do­mi­nând regiunea, cu atât crește pro­ba­bilitatea de a inflama ra­di­ca­lismul sun­nit, grăbind ascensiunea unor grupuri precum Statul Islamic“, avertiza ge­ne­ralul David Petraeus, într-un interviu recent acordat Washington Post.