Pe aceeași temă
După 30 de ani de revoluţie perpetuă, protestele postelectorale „verzi“ sunt testul cardinal al legitimităţii regimului. Scenariile depind de percepţia actorilor politici asupra balanţei de putere fluide sub vocea străzii.
Schimbare „verde“ sau continuarea „revoluţiei“?
În 1971, la Persepolis, şahul Mohammed Reza Pahlavi aniversa, cu fast, invitând marii lideri ai lumii, 2.500 de ani de la domnia marelui rege Cyrus. Monarhia iraniană părea solidă, mergând ireversibil spre modernitate, drum trecând prin laicitate şi occidentalizare. Nimic nu părea să anunţe căderea sa, opt ani mai târziu, când şahul fugea în Egipt, iar ayatollahul Khomeini instaura republica islamică iraniană. În 2005, Mahmoud Ahmadinejad, fostul primar de origine modestă al Teheranului, câştiga alegerile în faţa fostului preşedinte Rafsanjani, părând să insufle încredere în capacitatea regimului iranian de a-şi extinde baza şi ancorarea socială. Regimul teocratic părea reconsolidat.
La acele alegeri participau doar 28 de milioane de alegători, mulţi dintre susţinătorii fostului preşedinte reformator Khatami fiind dezamăgiţi şi descurajaţi de incapacitatea acestuia de a face să funcţioneze în sensul dorit mecanismele instituţionale controlate de conservatorii din jurul marelui ayatollah. În 2005, Ahmadinejad ar fi luat 62% din voturi, iar la 12 iunie 64%, dar la o participare cu 12 milioane de alegători mai mare la ultimele alegeri prezidenţiale. Bazele protestelor de stradă ale opoziţiei faţă de rezultate sunt participarea sporită a tinerilor şi orăşenilor, în genere favorabili deschiderii, distribuţia geografică necongruentă a voturilor comparând ultimele două scrutinuri şi sondajele preelectorale ale opoziţiei care îi dădeau un avantaj celui mai bine plasat lider al opoziţiei, Mir Hossein Mousavi.
Deşi Ahmadinejad a venit la putere cu promisiuni de ridicare a nivelului de trai, preţul apartamentelor s-a dublat în Teheran în ultimii ani. Tinerii nu îşi permit să aibă o casă, rata căsătoriilor înjumătăţindu-se. Inflaţia (24%) şi şomajul (12%) sunt în creştere. Această inabilitate economică, amplificată de sancţiuni şi izolare internaţională, cuplată cu pretenţia vană a menţinerii unei revoluţii continue şi pierderea unor libertăţi din timpul lui Khatami, sădesc germenii unei nemulţumiri mai profunde decât momentul electoral. Alegerile au comprimat şi revelat speranţa în schimbare a tinerilor şi a unei părţi din clasa de mijloc urbană. Amploarea mişcărilor de protest şi pancardele în engleză „Moarte dictatorului“ arată clar că o bună parte a populaţiei are aşteptări pe care linia conservatoare întruchipată de Ahmadinejad nu le poate împlini. Nimeni nu a contestat însă făţiş bazele ideologice ale regimului. Schimbarea poate îmbrăca forme diverse, de la reforme graduale la rupturi majore. Scenariile privind proiecţii politice depind de percepţiile actorilor publici asupra balanţei de putere încă oscilând în funcţie de realităţile străzii. Atuul opoziţiei este presiunea străzii, argumentul puterii este controlul instituţiilor, inclusiv cele represive.
Apelul la Gărzile revoluţionare, a miliţiilor Badji sau a contrademonstraţiilor, asemenea celor de la începutul anilor ’90 în România, pot anihila „popular“ opoziţia, dar discreditează pe termen lung aşezămintele politice, zdruncinând temeliile şi legitimitatea regimului. Opţiunea va fi folosită însă probabil pentru supravieţuirea regimului. O altă dilemă a puterii este cum să nu apară slabă, realizând însă concesii necesare, proporţionale cu puterea opoziţiei comensurabilă în stradă. Khamenei a anunţat o concesie fără precedent: renumărarea parţială de Consiliul Gardienilor a voturilor pe baza contestaţiilor depuse de opoziţie. Mousavi a contestat însă deja imparţialitatea acestui for, controlat de Khamenei, îndoindu-se astfel de însăşi funcţionalitatea regimului şi credibilitatea liderilor.
Spre deosebire de marele ayatollah şiit Ali Al Sistani, care nu a susţinut după 2003 în Irak niciuna dintre facţiunile politice din confesiunea sa, reuşind astfel să rămână arbitru şi mediator deasupra politicii, marele ayatollah Khamenei a renunţat la echidistanţă. A anulat astfel avantajul puterii clericale asupra politicii, devenind, din regizor, actor, prin susţinerea grăbită şi neechivocă a rezultatului alegerilor (anunţat la două ore de la închiderea urnelor), dar şi personal a lui Ahmadinejad („ideile sale sunt apropiate de ale mele“). Identificarea şi partizanatul i-au limitat opţiunile lui Khamenei. În fapt, Ahmadinejad nu mai poate fi sacrificat: „Ahmadi“ este neîndoielnic venerat de o bună parte a populaţiei.
Liderii iranieni au nesocotit avertismentele ambelor facţiuni majore din societate la alegerile din 2005: apatia reformatorilor dezamăgiţi de starea libertăţilor civile şi lipsa de progrese economice şi investirea de speranţe într-un „conservator reformist“ al celor ce vor să creadă. Ambele mesaje indicau necesitatea unor reforme cu impact social. Aceste măsuri interne ar fi cerut revizuirea politicii externe privind negocierile nucleare şi atitudinea faţă de SUA, Israel şi vecinii din regiune, care a condus spre izolare, lipsa investiţiilor străine şi a creditelor. Indiferent de finalitatea protestelor „verzi“, un regim care nu se adaptează cerinţelor societăţii are şanse reduse de a se menţine fără apel la forţă. În fond, la ceremoniile de la Persepolis, şahul uitase să invite tocmai poporul care a urmărit la televizor carele alegorice şi miile de călăreţi şi arcaşi în costumele epocii. //
Opiniile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în calitate personală.
După 30 de ani
Peste 60% din populaţia Iranului s-a născut după 1979. Aceasta a auzit de mobilizarea în confruntarea cu Irakul din anii ’80, de presiunile occidentalilor şi ostilitatea vecinilor suniţi, ceea ce a dat un sentiment de cetate asediată, dar a creat unitate.
Revoluţia perpetuă iraniană încapsulează mitul dinamismului neobosit al ramurilor mereu în expansiune ale unui trunchi sprijinit pe aceleaşi rădăcini, trăgându-şi seva din principii fondatoare imuabile. După 30 de ani, este greu să susţii spiritul revoluţionar islamic. Imobilismul doctrinar şi dinamismul social ar fi o îngemănare a contrariilor, aşa cum bine au înţeles liderii reformatori de la Beijing. Himera „instituţionalizării“ revoluţiei a apus în cazul Partidului Revoluţionar Instituţional din Mexic, cum probabil va eşua şi în Venezuela.
Maşinăria propagandistică iraniană a pus în defensivă comunitatea internaţională: protestatarii sunt agitaţi de „elemente izolate“, instigate şi controlate din afară. SUA şi UE au condamnat violenţele. Preşedintele Obama a reamintit de mâna întinsă Iranului, dacă acesta îşi va „descleşta pumnul“. Laitmotivul este prudenţa; atitudinea momentului este expectativa: urmărirea evoluţiilor străzii şi a reacţiilor autorităţilor. După înregistrarea a 19 morţi, protestatarii sfidează avertismentele puterii, transmiţând propriul mesaj de hotărâre. //
Scenarii
Varianta optimă
Putere: Sub ameninţarea forţei, protestele se sting în intensitate. Dezamăgirea reformatorilor.
Opoziţie: Repetarea alegerilor. Un scenariu tip revoluţia portocalie din Ucraina este însă improbabil. Ar revela polarizarea societăţii.
Varianta compromisului
Putere: Modificarea uşoară a rezultatelor votului coroborat cu numirea în funcţii minore a unor reformatori. Dezamăgirea reformatorilor.
Opoziţie: Organizarea turului doi al alegerilor după renumărarea voturilor. Subminarea fundamentelor puterii. Riscul unor confruntări.
Varianta radicală
Putere: Scenariu „Tienanmen“, cu intervenţia în forţă a aparatului represiv. Exilarea lui Mousavi şi a altor reformatori. Aceasta i-ar putea transforma în eroi ai unei potenţiale reveniri în viitor (şi Khomeini a stat în exil 15 ani, de unde a revenit ca Lider Suprem). Criză de legitimitate a puterii.
Opoziţie: Revoluţie care să răstoarne regimul prin presiunea străzii. Ar trebui ca forţele de ordine să treacă de partea protestatarilor sau să nu intervină, iar liderii protestatarilor să dorească un asemenea rezultat.
Varianta tip Kenya sau Zimbabwe
Împărţirea puterii după o perioadă mai lungă de violenţe stradale (eventual prin reînfiinţarea postului de premier) şi demararea unor reforme. O remiză care nu ar aduce un câştig total niciuneia dintre părţi, dar ar permite transferul luptei din controlul străzilor în cel al instituţiilor. Khamenei ar putea să joace rolul unificatorului, artizanul unui compromis politic pentru unitate şi stabilitate. //
