Iranul este descurajat să treacă Rubiconul

Criza iraniană este departe de a fi rezolvată, însă un lucru este cert: Teheranul a făcut un pas înapoi şi este din nou dispus să negocieze.

După retorica agresivă din ultimele săptămâni, în care ameninţa explicit cu închiderea Strâmtorii Hormuz, acum, Teheranul afişează un mesaj cu totul diferit, menit să disperseze temporar norii războiului. „Niciodată în istoria sa, Iranul nu a încercat să prevină sau să pună vreun obstacol în calea acestei importante rute maritime“, declara ministrul său de Externe, în timpul unei vizite în Turcia. Se pare că întreaga schimbare de discurs survine ca urmare a ultimatumului livrat de un emisar anonim al Casei Albe şi care exprimă interesul „nenegociabil“ pe care Statele Unite îl au în menţinerea liberă a fluxului comercial şi a libertăţii de navigaţie în strâmtorile internaţionale.

Sunt şi alte elemente suplimentare care au forţat această „destindere“: se pare că sancţiunile au început cu adevărat să muşte, moneda iraniană atingând săptămâna trecută un nivel istoric de depreciere faţă de dolarul american; reasiguratorii sunt şi afirmaţiile ministrului Ehud Barak, conform căruia perspectiva unui atac israelian asupra Iranului „este foarte îndepărtată“; mai mult, China şi India, clienţii strategici ai Teheranului, şi-au redus sensibil achiziţiile de petrol, reorientându-se spre Arabia Saudită; şi Uniunea Europeană (care absoarbe 1/5 din producţia iraniană) a anunţat că îşi suspendă de la 1 iulie contractele cu Teheranul. Combinate, toate acestea creează pentru moment impresia că „Iranul este descurajat să treacă Rubiconul şi să dezvolte arme nucleare“, spune David Ignatius, editorialistul Washington Post, citând un ofiţer de informaţii.

În ansamblu, SUA şi Iranul seamană cu doi boxeuri care se recuperează fiecare în colţul său, aşteptând o confruntare decisivă. Încă din primele zile ale anului, Pentagonul îşi enunţa noua politică defensivă. Accentul cade pe o organizaţie redusă numeric, dar mai agilă şi mai flexibilă, gata să-şi proiecteze rapid forţele supertehnologizate. În esenţă, asistăm la sfârşitul epocii începute în dimineaţa de 11 septembrie 2001, prin atacul asupra turnurilor, atunci când, indirect, se dădea startul pentru un deceniu de conflict permanent. „Astăzi întoarcem pagina unui deceniu de război“, avea să puncteze preşedintele Obama. Privite în perspectivă, aceste tendinţe ne arată că suntem într-un moment de tranziţie, în care Pentagonul spune adio campaniilor masive de contrainsurgenţă, operaţiunilor de stabilizare sau invaziilor terestre în scopul schimbării regimurilor prin forţă militară, după modelul celor desfăşurate în Afganistan şi Irak.

Şi totuşi, replierea Washingtonului, dinspre campanii anti-statu-quo spre politici de descurajare regională şi concentrarea pe „secolul Pacific“ nu a scăpat Teheranului. Este o asigurare indirectă că regimul ayatollahilor nu va avea, cel puţin în viitorul apropiat, soarta lui Saddam Hussein sau a talibanilor. Pentru simplul motiv că America este preocupată de cu totul altceva. Cuvintele cheie sunt austeritate, criză, tranziţie şi mai ales reechilibrare. O nouă invazie terestră este ultimul lucru pe lista Casei Albe. Mai ales într-un an electoral.

Simbolice sunt şi trimiterile la Eisenhower pe care Obama le foloseşte deseori, atunci când enunţă principiile care inspiră politicile sale de securitate: „I-aş încuraja pe toţi să ne amintim ceea ce preşedintele Eisenhower a spus odată – că fiecare propunere trebuie să fie cântărită în funcţie de o analiză mai largă: necesitatea de a menţine echilibrul în şi între programele naţionale. După un deceniu de război şi în timp ce reconstruim sursa puterii noastre – acasă şi peste hotare –, este timpul să restabilim acest echilibru“. Iar după modul în care a gestionat răspunsul Alianţei în Libia, Obama pare să-şi fi însuşit foarte bine lecţiile deceniului trecut: un nou Irak nu mai este o opţiune; distrugerea unui regim creează un gol local care trebuie substituit prin restaurarea diverselor servicii publice. Dar America preşedintelui Obama nu mai este America anilor ’90, a buldozerului Richard Holbrooke, când simpla folosire a puterii unipolare americane impunea rezultate decisive. Dimpotrivă, promovează „un leadership care-şi recunoaşte limitele din perspectiva resurselor şi a capacităţii noastre“, spunea recent Obama.

De cealaltă parte, Iranul profită de acest respiro pentru a câştiga timp, aşteptând o zi mai favorabilă, când balanţa de putere se va înclina uşor în avantajul său. Acesta este preocupat nu doar de arma nucleară, în sine, ci şi de investiţii masive tocmai în capacităţile care, la un moment dat, pot „sugruma“ Strâmtoarea Hormuz. „Iranul ar putea să considere intimidarea şi coerciţia drept mijloace eficiente pentru protejarea intereselor sale. Liderii occidentali ar trebui să ia în calcul posibilitatea ca Iranul să aplice propriile sancţiuni economiei globale prin închiderea strâmtorii cu mine şi rachete anti-navă. Dacă sancţiunile Vestului devin foarte eficiente, atunci Teheranul ar putea concluziona că are puţine de pierdut din închiderea Strâmtorii şi foarte multe de câştigat de pe urma costului economic pe care-l aplică tuturor celorlalţi”, avertizează Robert Haddick de la Small Wars Journal.   Deja Iranul dispune de un arsenal redutabil în acest sens: rachete de croazieră antinavă, sisteme balistice terestre, submarine supersilenţioase, mine inteligente, artilerie ghidată. Şi totuşi, deşi un arsenal antiacces (gândit special să-i ţină pe americani la distanţă de apele Golfului Persic), el rămâne embrionar.

De remarcat că Iranul nu investeşte în sisteme convenţionale tradiţionale (tancuri, infanterie, aviaţie),ci, preponderent în avantaje comparative, în capacităţi asimetrice, ideale pentru desfăşurarea gherilei maritime şi pentru intimidarea libertăţii de mişcare în Golful Persic. În timp, maturizarea acestui complex antiacces ar putea tranforma apele Golfului Persic într-o “no-go zone” pentru Marina americană (Andrew Krepinevich). De-altfel, prezenţa americană în Golf depinde de accesul la o serie de baze terestre şi navale răsfirate în statele din vecinătatea Iranului. Or, proliferarea sistemelor balistice iraniene le transformă în ţinte extrem de vulnerabile. În plus, nu este exclus un scenariu în care o ploaie de rachete iraniene să ameninţe oraşele din Kuweit, Bahrain, Qatar sau Oman pentru a forţa mâna guvernelor să refuze accesul americanilor pe teritoriul lor. Altfel, majoritatea populaţiei acestor state este concentrată în zone urbane litorale aflate în bătaia rachetelor iraniene*. În cele din urmă, miza Teheranului nu este de a câştiga un eventual război, ci de a distruge credibilitatea eventualelor garanţii de securitate americane şi de a induce psihologic perspectiva unor costuri şi distrugeri atât de mari, forţând elitele regionale să-i accepte condiţiile. Un fel de „finlandizare“ în variantă persană.

* Mai multe detalii despre complexul antiacces iranian şi rolul pe care îl are în strategia regională a Teheranului pot fi găsite în raportul “Outside-In: Operating form range to defeat Iran’s anti-access and area denial threats” semnat de Mark Gunzinger şi Chris Dougherty (de la Center for Strategic and Budgetary  Assessments) în ianurie 2012.

Un NATO local?

Probabil că cea mai eficientă modalitate de descurajare a unui conflict regional este crearea unei alianţe defensive după modelul NATO sau al Uniunii Europei Occidentale (UEO). Este o idee tot mai des vehiculată de saudiţi şi încurajată informal de americani. În decembrie, prinţul saudit Turki al-Faisal lansa perspectiva unor forţe militare integrate, cu o structură de comandă comună la nivelul statelor din Golful Persic. Şi merge până acolo încât sugerează formalizarea unui pact regional de apărare colectivă inspirat de principiul muschetarilor – „unul pentru toţi, toţi pentru unul“. „Securitatea unui popor este securitatea tuturor, stabilitatea unuia este stabilitatea tuturor, nenorocirea unuia este nenorocirea tuturor“, spune prinţul Turki al-Faisal. În plus, propunerea are deja un fundament regional imposibil de neglijat: mai toate statele sunt dotate cu echipamente militare cumpărate din SUA.

Şi mai există un numitor comun: teama de Iran. Dar oare este America pregătită să extindă garanţii formale de securitate statelor din Golf? Declaraţia Secretarului de Stat al SUA, Hillary Clinton, din iulie 2009, sugera exact acest lucru: „vrem ca Iranul să ia în calcul ceea ce cred că este o evaluare justă. Dacă SUA îşi extind umbrela defensivă asupra regiunii, dacă sprijinim şi mai mult capacitatea militară a statelor din Golf, este puţin probabil că Iranul va fi mai puternic, pentru că nu va fi capabil să intimideze şi să domine, aşa cum se aşteaptă, odată ce va avea arma nucleară“.