(I)realismul lui Netanyahu

Pentru unii comentatori, alternativele premierului israelian enunțate în Congresul SUA sunt demne de lumea lui Peter Pan. Alții văd, dimpotrivă, un Churchill contemporan.

Discursul premierului Beniamin Netanyahu, des^­fășurat pe 3 martie în aplauzele Con­gre­sului american, a fost unul cu parfum elec­toral (în definitv, se afla la două săptămâni dis­tanță de alegerile din Is­ra­el), cu încărcătură politică, me­nit să monteze și să con­vingă un public mai degrabă partizan de toxicitatea acor­dului în curs de negociere în­tre Iran și formatul P5+1 (mem­brii permanenți din Con­siliul de Securitate plus Ger­mania). Există un consens de fond între Statele Unite și Is­rael, între Administrația Oba­ma și Guvernul Netanyahu, față de obiectivul urmărit: un Iran care să nu dețină arme nu­cleare. „Cel mai mare pericol pentru lumea noas­tră constă în mariajul dintre Islamul mil­i­tant și armele nucleare“, puncta Netanyahu în discursul de marțea trecută. Altfel, un lait­motiv care a dominat constant și poziția Ca­sei Albe sub echipa Obama. Însă divorțul din­tre cele două părți intervine pe tărâmul po­li­ti­ci­lor publice, al execuției strategiei care să con­ducă la îndeplinirea obiectivului dorit. Ne­tanyahu este convins că viitorul acord este garanția „că Iranul va dezvolta arme nu­cle­a­re. (...) De asta este atât de rău. Nu blo­chea­ză calea Iranului spre arma nucleară, ci o bătătorește“. Concluzia sa se fundamentează pe convingerea că tratatul va permite Iranului, sub control in­ternațional, conservarea unei semnificative in­frastructuri nu­cleare și că, odată expirat (pes­te 10 sau 15 ani), Teheranul își va relua vechile obiceiuri. Pe acest fond vine și sugestia care are toate șansele să de­toneze eforturile diplomatice de acum. Orice ridicare a sanc­țiunilor trebuie, în opinia pre­mierului israelian, condiționată de „schim­ba­rea la față“ a Teheranului: să renunțe la agre­sarea vecinilor; să oprească sprijinul teroris­mului în lume; să înceteze amenințările ca­re vorbesc despre anihilarea statului Israel. Ne­ta­nyahu privește toate aceste elemente în sens maximal, la pachet, ca fiind interdependente.

Dimpotrivă, lectura Administrației Obama es­te diferită și propune o decuplare a pro­ble­melor. Elementul care ar maximiza toate cele trei dimensiuni reliefate de Netanyahu este ar­ma nucleară. O umbrelă nucleară ar putea funcționa ca un imbold, determinând Iranul să-și asume riscuri suplimentare, forțând mul­tiple crize regionale și fiind dispus să meargă pâ­nă pe „marginea prăpastiei“, devenind în­că și mai agresiv în regiune. Deja amprentele sale neconvenționale se văd pretutindeni: în Siria, în sprijinul lui Assad, în Irak, în Liban via Hezbollah și, desigur, în Yemen. De aceea însă și pariul Administrației Obama de a se con­cen­tra prioritar pe miezul tare: dosarul nuclear. O eventuală neutralizare, chiar temporară, a sa, prin mecanisme internaționale de control și monitorizare invazive, ar schimba decisiv datele problemei. Însă insistența de a merge pe o logică maximală, de tipul totul sau ni­mic, ar putea avea drept victimă colaterală con­sensul existent la nivelul formatului P5+1. S-ar disipa astfel presiunea care în mare par­te se află în spatele sancțiunilor care au adus și menținut Iranul la masa negocierilor. Este ca și cum, în timpul Războiului Rece, i s-ar fi ce­rut Kremlinului ca, în schimbul negocierilor privind controlul armelor strategice, acesta tre­buia mai întâi să „renunțe la susținerea in­surgenților comuniști și la vederile sale mar­xist-leninste“, spune Fred Kaplan în Slate Ma­gazine. Iar pentru Fareed Zakaria, propunerile premierului israelian sunt realizabile doar în lumea lui Peter Pan și în „Țara de Nicăieri“.

Oricum, Netanyahu vorbește cu aceeași cer­ti­tudine pe care o afișa și înainte de noiembrie 2013, când denunța acordul interimar cu Teheranul (cel care va expira foarte curând) ca fiind teribil de dăunător pentru interesele Israelului și ale lumii. Dar rezultatele arată o cu totul altă realitate: înghețarea procesului de îmbogățire a uraniului peste nivelul de 5%; acces fără precedent în laboratoarele de cer­cetare și producție, inclusiv cele clan­des­tine, precum Natanz și Fordow; transformarea stocului de aproape 200 de kg de uraniu îm­bogățit la 20%. Cu alte cuvinte, mare parte din progresul care îl făcea pe Netanyahu să vorbească explicit, în noiembrie 2012, pe scena Națiunilor Unite despre o linie roșie pe care Israelul nu o poate tolera a fost inversat. Fără constrângerile existente astăzi, pro­gra­mul iranian ar fi putut continua la turația de dinainte de 2014, aducându-ne pe „marginea pră­pastiei“.

Pentru Obama, configurația minimală a vii­to­rului acord trebuie să lase Statelor Unite și Israelului un timp de reacție de cel puțin un an înainte ca Iranul, ieșit din constrângerile convenite, să poată produce o armă nucleară (să fie capabil să implementeze așa-numitul sce­nariu de tip „breakout“). Acordul ar trebui asumat pentru cel puțin un deceniu. Și totul s-ar baza pe un regim de acces și moni­to­rizare la sânge, cuplat cu reducerea sem­ni­ficativă a numărului de centrifuge ope­ra­țio­nale (de la 10.000 funcționale astăzi, undeva sub jumătate), dar și a cantității de uraniu ușor îmbogățit de care dispune Iranul.