Pe aceeași temă
Lumea occidentală arată obosită și blazată. Nu mai are ambiții. Nu mai este interesată nici măcar de demersuri benigne prin care să-și proiecteze imaginea la nivel global prin intermediul unor mari competiții sportive.
„Olimpiada de iarnă din 2022 va avea loc într-un loc fără zăpadă“, își începe săptămânalul The Economist relatarea, cu supratitlul semnificativ Snow Joke, despre decizia luată de Comitetul Internațional Olimpic vinerea trecută. Dintre cele două orașe rămase în competiție, Beijing și Alma Ata, din Kazahstan, a fost preferată capitala Chinei. Însă probele pe zăpadă vor avea loc în orașul Zhangjiakou, la 250 de kilometri distanță de Beijing, într-o zonă aridă din apropierea Deșertului Gobi. Ceea ce înseamnă că, practic, toate competițiile se vor ține pe piste acoperite în întregime cu zăpadă artificială. O premieră în istoria olimpiadelor de iarnă.
Cu doar câteva zile înainte, Joseph Blatter, președintele FIFA, organizație prinsă într-un imens scandal de corupție, a făcut o vizită la Moscova. Unde a fost îmbrățișat călduros de liderul de la Kremlin, așa, ca să moară de ciudă americanii care au declanșat ancheta cu pricina! Vladimir Putin a declarat chiar că d-l Blatter, părăsit în masă de principalii sponsori, mai puțin de Gazprom!, ar merita Premiul Nobel pentru Pace.
Chiar dacă între cele două evenimente nu există o legătură directă, ele nu fac decât să reconfirme o constatare devenită evidentă de multă vreme: aceea că sportul și politica sunt intim legate și că marile competiții sportive au rămas în principal formule de a proiecta la nivel planetar orgoliile naționale ale țărilor gazdă. Iar uneori, așa cum s-a întâmplat la Soci și mai recent la Baku, la Jocurile Europene, sunt expresia megalomaniei unor lideri autoritari. În aceste condiții, e greu să mai descoperi chiar și rămășițe din spiritul generos sub care au fost lansate de către Pierre de Coubertin olimpiadele moderne.
E însă poate mai interesant să analizăm procesul de atribuire a Jocurilor Olimpice de Iarnă din 2022. În runda finală nu au rămas practic decât două candidaturi: China și Kazahstanul. State care sunt departe de a fi modele demne de urmat în materie de drepturile omului. Și asta pentru că celelalte orașe care își anunțaseră inițial intenția de a candida s-au retras rând pe rând. În cazul Lvovului, decizia este ușor de înțeles, având în vedere criza din Ucraina. Însă au renunțat ulterior la candidaturi și Stockholmul, după ce guvernul a anunțat că nu este dispus să acopere cheltuielile de organizare, Cracovia (70% dintre locuitori au fost împotriva organizării Jocurilor Olimpice de Iarnă acolo) și Oslo. Capitala Norvegiei s-a retras ultima, fără a da prea multe explicații, spre surprinderea multora, care o vedeau drept o gazdă ideală, datorită forței financiare a statului, înaltului grad de civilizație, excelentei imagini internaționale a țării și îndelungatei tradiții în sporturile de iarnă.
Alegerea, aproape impusă, a Beijingului, deși Alma Ata, ca oraș, chiar avea o bogată tradiție în materie de sporturi de sezon, a fost privită cu destule rezerve de către cei care, fără a ignora organizarea de calitate de care s-a bucurat Olimpiada de Vară de la Beijing din 2008, au văzut, în același timp, care au fost repercusiunile asupra celor pe care autoritățile chineze îi consideră dușmani ai Partidului Comunist și ai patriei. Pentru Human Rights Watch, relatează BBC, decizia reprezintă o palmă dată activiștilor pentru drepturile omului din China aflați sub stare de asediu. Pentru Sophie Richardson, din conducerea organizației menționate mai sus, „motoul olimpic – Mai sus, mai repede, mai puternic – e o descriere perfectă a asaltului guvernului chinez asupra societății civile: mai mulți activiști reținuți în timp record și supuși unor tratamente tot mai dure“.
Însă, până la urmă, Beijingul nu a făcut decât să exploateze o oportunitate oferită pe tavă de orașele care au decis să se retragă din cursă. Niște retrageri cu încărcătură simbolică care ilustrează foarte bine ruptura tot mai pronunțată care separă lumea occidentală de țări cu ambiții substanțiale mai mari și cu scrupule mult mai mici. Lumea occidentală arată obosită și blazată. Nu mai are ambiții. Nu mai este interesată nici măcar de demersuri benigne prin care să-și proiecteze imaginea la nivel global prin intermediul unor mari competiții sportive. Pare intrată plenar în post-istorie, într-o perioadă în care prin alte părți, chiar la granița Europei, instinctele istorice tradiționale de secolul al XIX-lea devin dominante. „Criza din Ucraina a demonstrat eșecul soft power-ului Uniunii Europene în confruntarea cu o agresiunea militară clasică“, remarcă Ian Traynor, editorul pentru Europa al cotidianului The Guardian, într-o analiză publicată în Strategic Europe. De fapt, în absența umbrelei de securitate americane, Europa ar rămâne complet descoperită în fața amenințărilor venite dinspre Rusia.
Occidentalii, în special europenii, nu par să realizeze că prosperitatea de care se bucură în prezent nu este un dat etern. E fragilă. Între altele, alături de forța militară, cea diplomatică și capitalul simbolic e important. În cursul unei crize provocate de disputele dintre UE și China pe marginea unor politici de dumping practicate de companii chinezești producătoare de panouri solare, un oficial de la Beijing a declarat că Europa ar trebui să realizeze că nu este decât un actor minor pe plan internațional. Și, dacă privim la pasivitatea inerțială care domină vechiul continent, s-ar putea ca el să aibă dreptate.
