Pe aceeași temă
La doar o luna de la triumful sau politic in alegerile prezidentiale, Nicolas Sarkozy s-a vazut nevoit sa incaseze prima sa mare infrangere.
Una relativa, ce-i drept. Fiindca formatiunea sa, UMP (Uniunea pentru o Miscare Populara), a castigat. In schimb, n-a reusit sa obtina ceea ce prevazusera sondajele: o majoritate de doua treimi in parlament, care sa-i dea posibilitatea sa modifice la nevoie Constitutia Frantei. Cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor legislative franceze a impiedicat realizarea acestei supermajoritati.
Pe scurt, victoria conservatorilor n-a fost sa fie totala. Stanga si extrema stanga au impiedicat in ultima clipa constituirea majoritatii de doua treimi a fortelor de centru-dreapta de care Sarkozy ar fi avut nevoie pentru a inlatura orice obstacol din calea impunerii fara drept de apel a programului sau de reforme. Adunarea Nationala pariziana nu va fi deci, in urma rezultatelor scrutinului de balotaj al legislativelor, pe atat de albastra pe cat si-ar fi dorit-o noul presedinte al Frantei. Iar tabara rosie va ocupa mai multe fotolii de parlamentari decat le atribuisera sondajele. Socialistii au evitat asadar catastrofa totala, adjudecandu-si o serie de mandate nesperate.
Motiv de mare bucurie pentru liderul socialist Fran çois Hollande, tovarasul de viata al invinsei Segolène Royal, care ar fi vrut, dar n-a putut, din pricina lui Sarkozy, sa acceada la functia suprema. Partenerul ei, Hollande, a declarat exuberant ca "nu ne-a inecat anuntatul val albastru, care ameninta sa ne inunde. Din fericire, a mai estimat el, va exista in parlament o mai mare diversitate de partide, ceea ce e bine pentru tara noastra".
In aceasta privinta, parerile sunt impartite.
Cum se explica insa relativul succes repurtat literlamente in ultima clipa? De frica lui Sarkozy, adversarii presedintelui s-au reunificat, obtinand ingroparea vremelnica a securii razboiului permanent purtat in tabara stangii franceze. Concomitent, liderii socialisti, in frunte cu Segolène Royal, au batut tara in lung si-n lat, incercand sa-i mobilezeze pe simpatizanti, in speta pe cele 17 de milioane de cetateni care, de bine de rau, la prezidentiale, au votat in favoarea ei.
Intre diversele tururi de scrutin ale prezidentialelor si legislativelor pare sa se fi instaurat in Franta o oarecare teama de urmarile sociale ale reformelor preconizate de noul presedinte. Extrem de impopulara s-a vadit a fi intentia declarata a dreptei de a majora taxa pe valoarea adaugata. Sporirea TVA le-a dat socialistilor o gura de aer, diminuand sensibil simpatia pentru conservatori. Care par sa se fi facut vinovati de pacatul trufiei. Prea siguri de ei, conservatorii n-au avut nici macar prudenta de a-si disimula excesul de incredere de sine. In consecinta, au fost pedepsiti. Alain Juppé, numarul doi al guvernului, dupa primul ministru Fillon, a esuat in tentativa de-a obtine realegerea sa in parlament, fiind ca atare nevoit sa paraseasca Executivul.
La randul sau, guvernul va continua sa includa in randurile sale secretari de stat de alta culoare politica decat majoritatea de centru-dreapta. Presedintele si primul sau ministru, Fran çois Fillon, au tot interesul sa contracareze impresia scindarii Frantei. "Democratia noastra iese intarita din lunga lupta electorala", a declarat Fillon, afirmand ca victoria unora n-ar constitui, chipurile, infrangerea celorlalti.
Realitatea e cu totul alta. Franta si-a spus cuvantul si a optat clar in favoarea dreptei democratice si, ca atare, pentru schimbarea vechiului ei sistem socialist.
Ceea ce nu inseamna ca impunerea reformelor promise va fi o operatiune lesnicioasa. In fapt, Franta e scindata, intre tineri si batrani, intre someri si muncitori, intre studenti, oameni activi si pensionari, crestini si musulmani. Iar tinerii, spre deosebire de rentieri, au votat in majoritate impotriva noului presedinte.
Or, Franta are o indelungata traditie a rascoalelor, revoltelor, revolutiilor si razmeritelor. In ciuda majoritatii confortabile de care dispune in parlament, noul sef al statului va trebui sa-si probeze capacitatea de a se impune si pe scena care - nu o data in istoria Frantei - a facut si desfacut guverne si regimuri: pe strazile Parisului.
