La vie en merde

Violenţa religioasă sau motivată religios e, până la urmă, un dogmatism care cuplează perfect cu orice alt dogmatism. Iar tăcerea impusă de la un cap la altul al Occidentului de Marii Preoţi ai multiculturalismului, corectitudinii politice, socialismului, anticolonialismului şi ai atâtor alte forme de ură de sine e tot un dogmatism. Amândouă sunt religii eşuate în bigotism şi amândouă au unul şi acelaşi inamic: Libertatea.

Dacă nu ţinem să devenim caricaturi, am face mai bine să uităm de caricaturi şi de limitele caricaturii. Ar trebui să în­ţelegem, în frunte cu Cristian Tudor Po­pescu, că vorba după care gusturile nu se discută s-a schimbat şi spune, mai nou, că gusturile se execută! Nu. Asaltul islamic de la Paris nu are legătură cu ca­ricaturile publicate în nefericitul Charlie Hebdo. Sau are. Dar numai dacă îi so­co­tim caricaturişti şi pe miile de mii de americani, spanioli, englezi, indonezieni, israelieni, marocani, algerieni ucişi la întâmplare, în numele Islamului.

Atacurile de la Paris au început în redacţia Charlie Hebdo doar pentru că ucigaşii aveau nevoie de un pretext şi de o semnătură. În rest, orice dis­cuţie pendulează între naivitate şi pros­tie savantă. După atâţia ani de discuţie mustind de isteţime avem nevoie de claritate. În lipsa ei, riscăm să trăim cele do­uă erori care sting o civilizaţie: să nu ne înţelegem adversarul şi să nu ne în­ţelegem pe noi.

Orice jurnalist e dator să înţeleagă că mă­celul jurnalistic de la Paris are un con­text. Nimic nu poate şterge unicitatea aces­tei grozăvii, încoronată de abjecţia scenei în care un viteaz mascat se abate din drum pentru a împuşca în cap un poliţist rănit, căzut, în agonie, pe tro­tuar. Însă fiecare dintre ororile ultimilor mai bine de 20 de ani are o unicitate res­pingătoare. Oricât de şocant, atacul de la Charlie Hebdo nu e o premieră, ci un bis în abis. Sigur, avem toate motivele să vedem în acest act de barbarie o ilustrare directă a urii faţă de expresia liberă. În fond, de la apariţia omului cu un stylus şi o tăbliţă în mână, definiţia barbariei e egală cu suma mijloacelor folosite pentru a sfărâma tăbliţa şi a reteza mâna care scrie. Însă concluzia sfâşietoare după ca­re libertatea de expresie a fost împinsă pe eşafod nu e suficientă. Căci atacul îm­potriva satirei din paginile Charlie Heb­do are un context, adică vine după atâtea şi atâtea asasinate în masă. Comise în nu­mele cui? Răspunsul întârzie sau e evitat. Nimeni nu vrea să spună Islam pentru că nimeni nu îndrăzneşte să înfrunte şan­ta­jul moral şi autocenzura impuse de la un cap la altul al Occidentului de ceva ce tre­ce drept respect pentru alte cul­turi. Fără un răspuns răspicat, Occi­den­tul ră­mâ­ne în situaţia paralizantă în care e si­lit să se apere de un inamic fără nu­me. În­văţaţi captivi ai duhurilor uitate în bi­blioteci, dar şi figuri militante care ţin să ne reeduce de pe ecran ne spun în­truna că adevăratul Islam a fost trădat, că vio­len­ţa şi intoleranţa nu au legătură cu în­vă­ţă­tura islamică, că tot ce credem în cli­pele în care tremurăm în metrou la apa­riţia unei siluete înfăşurate în hijab e o nă­ză­rire rasistă. Bine. Dar atunci ce fa­cem cu re­voluţiile anti-progres, dic­ta­tu­rile, cen­zura, degradarea, execuţiile, mu­tilările, fri­ca de şcoli, sila de femei, iz­go­nirea me­dicilor şi a vaccinurilor, in­ter­dic­ţia ima­gi­nilor foto şi a muzicii care se ţin lanţ şi ştreang în lumea de confesiune islamică? Cum se numeşte originea lor co­mună? O răstălmăcire a Islamului? Poa­te. Vă mai aduceţi aminte de replica de­cembristă des­pre întinarea idealurilor so­cialiste? Dar de teoria occidentală care ce­re dreptul la o nouă încercare, pentru că marxismul e o teorie perfectă mereu aplicată greşit?

Nu trebuie să uităm că lucrurile n-au stat vreodată altfel: ori­ce religie e ce fac oamenii din ea. Putem discuta despre Is­lam radical sau rău înţeles sau fun­damentalist, dar nu putem evita bănuiala că e ceva în neregulă cu Islamul şi, mai ales, cu drept-credincioşii lui. Kitsch­ul socio-economic servit zilnic de analiza me­diilor de informare şi politice e un re­but. Marginalizarea, sărăcia, lipsa de şan­se, rasismul obligatoriu al eu­ro­pe­nilor nu explică nimic. Și alţii sunt să­raci, orop­siţi şi călcaţi în picioare, dar nu se ocupă cu decapitări, bombe şi găuriri de ziarişti. Cine aşteaptă prima răscoală în­tr-un China Town sau prima bombă ro­mâno-bulgară la Londra va muri de bă­trâneţe sau frustrare.

Adevărul contează şi, tocmai din acest motiv, e cea mai mare putere sau cel mai mare păcat al lumii. Aici, şi nu în altă parte, stă curajul care a transformat în cadavre caricaturiştii de la Charile Hebdo. Acest mic şi antipatic grup de stângişti vitriolici a dus mai departe firul uitat al gazetăriei pam­fle­tare europene care râdea gros de mo­nar­hia britanică, pe când gazetele se făceau în pivniţe londoneze de secol XVIII, şi de tronul francez, pe când independenţa se re­fugiase în Olanda şi tipărea gazete ilus­trate pe banii patricienilor din Ams­ter­damul secolului XVII. Dacă lecţia lor nu e înţeleasă, cărăm ca fraierii placarde cu „Je suis Charlie!“. Nu e de ajuns să mergi la miting, să arăţi că „Je suis Char­lie!“ şi să crezi că te întorci acasă erou. După care, de a doua zi, Je suis speriat şi conformist. Democraţia şi adevărul nu se grădinăresc pe la demonstraţii după în­că un cap tăiat şi încă un ziarist ciu­ruit. Acolo putem fi toţi democraţi şi cu­rajoşi pe gratis. Democraţia şi adevărul se cultivă zilnic. Spunând ce crezi că e adevărat în faţa şefului de birou, în faţa consensului luminat, la cafenea şi în în­trunirile publice la care eşti chemat să îţi dai cu părerea, dacă asta e meseria pe care ai ales-o. Asta au făcut ziariştii de la Charlie Hebdo. Mesajul lor e, deja, uitat. Nicio televiziune britanică n-a îndrăznit să îşi ilustreze reportajele cu caricaturile publicate în Charlie Hebdo. Frica dom­neşte şi va domni mai departe. Suntem în faţa posibilităţii distincte ca societatea civilă, de care facem atâta caz la de­cer­nări de premii şi lauri, să înceteze să func­ţioneze în chiar lumea care i-a dat naştere. Inamicul extern poate conta pe inamicul intern. Violenţa religioasă sau motivată religios e, până la urmă, un dog­matism care cuplează perfect cu ori­ce alt dogmatism. Iar tăcerea impusă de la un cap la altul al Occidentului de Ma­rii Preoţi ai multiculturalismului, corec­titudinii politice, socialismului, an­ti­co­lo­nialismului şi ai atâtor alte forme de ură de sine e tot un dogmatism. Amândouă sunt religii eşuate în bigotism şi amân­do­uă au unul şi acelaşi inamic: Libertatea.

Pentru cine nu înţelege sensul ultim al acestui cuvânt, trebuie repetat că li­ber­tatea presupune şi caricaturi extreme în pagina de ziar, şi alegeri libere şi dreptul de a fi altfel, şi măsura şi răspunderea propriilor acţiuni, dar e mai mult decât toate la un loc. Libertatea, aşa cum a clă­dit-o lumea care a început cu - pardon! - Pericle, Roma şi tradiţia iudeo-creş­ti­nă, e un fel de viaţă în care oamenii au cu­rajul să trăiască fără dresură şi să râdă de pro­priul curaj. Asta a fost ţinta uci­ga­şilor de caricaturişti şi aşa arată războiul de­clan­şat, dinăuntru şi dinafară, îm­po­triva Occi­dentului. Adevărul e că liber­ta­tea a fost, dintotdeauna, insuportabilă şi a ridicat împotrivă urgii, disperări şi cul­turi pro­mi­ţătoare de supunere, linişte şi moarte funcţională cu oameni în viaţă. Suntem în mijlocul unei noi încercări şi nu tre­buie să greşim confundând unul sau altul dintre aspectele libertăţii cu li­bertatea în­săşi. Nu ne mai putem per­mi­te să ne as­cundem după cuvinte sau să cău­tăm adă­post în spatele teoriilor po­li­ticoase. Li­bertatea nu se negociază şi nu poate trăi cu agrementul inamicilor. Ci­neva în­cear­că să stabilească prin forţă cum trăim, ce avem voie să spunem şi cât avem voie să gândim. Cum se nu­meş­te, cum loveşte şi pe cine loveşte acel ci­neva nu contează. Ziariştii de la Charlie Heb­do nu erau teo­logi şi nu despicau po­le­mic versetele Co­ra­nului. Ziariştii de la Char­lie Hebdo râ­deau de nişte brute în­fă­şu­ra­te în versete islamice şi au fost ucişi toc­mai pentru că au dovedit o libertate in­su­portabilă.

Evenimentele de la Paris s-au în­cheiat, vineri seară, într-o baie de sânge. Va mai urma. Ce e de făcut? Exact ce am refuzat până acum. Va fi extraordinar de greu, pentru că va trebui să rostim ade­vărul după ce ne-am obişnuit să îl as­tupăm cu atâtea şi atâtea formule plăcute şi convenabile. Franţa e o ţară cu cinci milioane de musulmani şi cu un excelent aparat de securitate depăşit de enor­mi­tatea situaţiei cu care se confruntă. Uşu­rinţa cu care o mână de terorişti de ex­tracţie internă s-au mişcat sub presiunea a 90.000 de poliţişti şi militari spune mult. Adevărul e că marile concentrări musulmane urbane din Franţa au ieşit de sub controlul statului francez. De aici înai­nte, soluţia presupune revocări de ce­tă­ţenie, expulzări şi alte măsuri radicale care vor scandaliza corul bien pensant. Norma de civilizaţie occidentală trebuie impusă, nu împotriva musulmanilor, ci cu sprijinul acelei mari majorităţi care vrea, pur şi simplu, să trăiască în Franţa, pentru că Franţa nu e Yemen.

Avem de ales. O viaţă responsabilă, cu­ra­joasă, uneori dificilă şi deloc egală cu La vie en rose. Sau o viaţă de clişee, frică şi la­şitate perfect egală cu La vie en merde.  

P.S. Unde e marele erou Eric Snowden? Ar fi mare nevoie de pilda lui de curaj îm­potriva monstrului american care în­cearcă să ne controleze viaţa.