Lecțiile ambasadorului Malginov

Faptul că pare să se fi impus pe linie diplomatică adoptarea unui ton agresiv în țările care devin dintr-un motiv sau altul ținte ale Rusiei e însă un lucru nou. Când faci acest gen de corelații, e greu să presupui că a fost la mijloc doar o scăpare emoțională.

Cu câteva zile în urmă, Vladimir Tismăneanu și Marius Stan au publicat un articol pe o populară platformă online autohtonă, preluat ulterior de alte publicații, între care și România liberă. Articolul cu pricina discuta, în esență, maniera în care Moscova cultivă o relație strânsă cu o rețea extinsă de formațiuni de extremă dreapta sau de extremă stânga, unele declarat fasciste, din Occident, cu scopul de agita apele politice în Europa. În mod concret, se făcea trimitere la Forumul Internațional Rus Conservator, organizat la St. Petersburg de vicepremierul Dmitri Rogozin. la care au participat unele dintre cele mai dubioase și extreme formațiuni din Europa, formațiuni al căror reper unificator esențial este evacuarea SUA de pe vechiul continent și dezmembrarea UE. Inițiativa urmărește o strategie cultivată de Alexandr Dughin, promotorul ideii de construcție a unei Uniuni Euroasiatice, aceea de a încuraja și coagula toate formațiunile politice din Europa, de extremă stângă sau de extermă dreapta, fără discriminare. Singura condiție fiind aceea ca acestea „să refuze atlanticismul, liberalismul și dominația finanței globale“.

Aproape imediat, ambasadorul rus la București reacționează. Într-o declarație agresivă, el nu doar îi critică pe autori, ci sugerează mass-media românești, pe un ton destul de autoritar, să fie mai atente pe viitor cu astfel de inițiative editoriale. Dacă faptul că a reacționat nu este neapărat surprinzător, maniera în care a făcut-o este una puțin obișnuită. Pentru că iată ce scrie ambasadorul: „Nu este deloc necesar ca pe paginile publicațiilor centrale să se dea cuvântul la orice bădăran. Republicarea despre care este vorba (articolul a fost preluat de pe platforma Contributors - n.n.) să rămână pe conștiința echipei editoriale“. Sunt „recomandări“ de tipul celor de care iau act, disciplinat, în Rusia, cam toate mass-media relevante, de la televiziunile naționale la structurile „reformate“ ale fostei agenții RIA Novosti conduse de unul dintre principalii propagandiști ai regimului Putin, Dmitri Kiseliov.

Or, una este să critici ceva ce apare în presă, să ceri o rectificare sau un drept la replică, și cu totul altceva să tragi de urechi redacțiile pentru că au publicat un anumit articol sau, mai grav încă, un anumit autor. Este dincolo de practicile normale. Există două posibile explicații. A fost o reacție emoțională a ambasadorului rus, Oleg Malginov, care, luat de val, a depășit limitele, sau, din contra, reacția sa urmărește o linie de conduită recomandată de la cel mai înalt nivel. La prima vedere, am fi tentați să mergem pe prima variantă, mai ales că în declarația sa chiar d-l Malginov amintește la un moment emoțiile care îl frământă. Însă, în cazul diplomației rusești, una de primă mână la nivel mondial, astfel de gafe sunt totuși puțin probabile. De aceea, în mod normal, ar trebui să ne așteptăm la reacții ferme din partea unor politicieni de vârf, a jurnaliștilor și societății civile. Până acum, doar Monica Macovei a făcut-o. Deocamdată, politicienii și instituțiile (guvernul, președinția) tac.

Dar de ce a fost atât de mare supărarea rușilor? Iată trei motive semnificative.

1. Articolul care a declanșat-o făcea prin titlu (Ispita fascisă a tovarășului Putin) și prin conținut trimiteri nu doar la legăturile strânse cultivate la Moscova cu formațiuni explicit fasciste, ci și la trăsături similare care ar putea fi asociate mașinăriei de putere de la Kremlin. Or, așa ceva, pentru un regim care își etichetează automat, pe bandă rulantă, mai toți adversarii drept fasciști (în mass-media ruse guvernul de la Kiev este considerat de regulă o clică fascistă/nazistă), a lipi o astfel de imagine de numele lui Vladimir Putin este o adevărată blasfemie.

2. Pentru Kremlin, legăturile cultivate de oameni ca Dughin și Rogozin sunt văzute prin prisma filosofiei de război hibrid. La fel cum Moscova nu recunoaște că ar avea vreo legătură explicită cu luptele din estul Ucrainei, nu-și dorește deloc nici să fie asociată prea strâns – și, cu siguranță, Vladimir Putin nu dorește asta– cu astfel de formațiuni total nefrecventabile, deși acestea îi sunt utile ca vectori de agitație în spațiul occidental.

3. În fine, și acesta este aspectul cel mai relevant, ambasadorii ruși din Europa, în special din țările aflate oarecum în prima linie, au primit probabil dispoziții să facă declarații agresive, explicit intimidante, atunci când apar aspecte deranjante pentru Kremlin. Doar cu puține zile în urmă, ambasadorul rus la Copenhaga, Mihail Vanin, a declarat că „navele militare daneze riscă să fie atacate, dacă Danemarca se va alătura sistemului antirachetă“. E adevărat, declarații belicoase, inclusiv la adresa României, au mai fost făcute la Moscova în trecut. Dar ele veneau de la personaje gen Rogozin (chiar dacă este vicepremier, el este considerat un personaj excentric) sau Jirinovski. Faptul că pare să se fi impus pe linie diplomatică adoptarea unui ton agresiv în țările care devin dintr-un motiv sau altul ținte ale Rusiei e însă un lucru nou. Când faci acest gen de corelații, e greu să presupui că a fost la mijloc doar o scăpare emoțională. Moscova știe că în țări ca România, spre deosebire de Bulgaria, Serbia sau Grecia, unde se bucură de multă simpatie, e aproape imposibil să atragă de partea sa o opinie publică în care există curente rusofobe consistente. Însă poate face altceva. Poate speria oamenii, îi poate intimida, poate încuraja defetismul.