Pe aceeași temă
Invazia afgană a generat un șoc strategic pentru Administrația Carter, pregătind terenul pentru o repoziționare a Americii în Europa.
Privită într-o perspectivă macrostrategică, politica externă a Administrației Obama din ambele mandate a fost dominată de o recalibrare programatică a angajamentelor militare globale. Mai întâi, accentul cade pe renunțarea la activele toxice, consumatoare de prea multe resurse, precum războaiele din Irak și Afganistan. Ulterior, această secvență a fost completată de imperativul de a sta pe cât posibil departe de formula intervenționismului extins, cu zeci de mii de militari, în campanii cu final deschis, incert, specifice deceniului trecut. De aici, predispoziția de a evita o implicare decisivă în Siria și de a accepta o operațiune sigură, lipsită de riscuri terestre, într-o formulă colectivă, ideală pentru punerea în valoare a capacităților sale chirurgicale, precum în Libia.În general observăm o administrație prudentă, chiar sceptică față de capacitatea Americii de a determina nu doar cum încep războaiele, dar mai ales cum se termină acestea.
Acest tipar a fost dublat de pivotul geografic, anunțat în timpul primului mandat al lui Obama, prin dezangajarea treptată din regiunile care au dominat imaginarul post 9/11 (Orientul Mijlociu și sudul Asiei) sau cel al anilor ’90 (Europa), cu scopul de a reinvesti aproape exclusiv energia strategică a Washingtonului preponderent în Pacific. Desigur, laitmotivul acestei atitudini de ansamblu a fost acela de a se concentra pe reclădirea fundației economice a Statelor Unite. Este de altfel un obiectiv asumat de Obama chiar pe prima pagină a Strategiei sale de Securitate Națională: „Pe măsură ce luptăm în războaiele pe care le avem în fața noastră, trebuie să vedem orizontul de dincolo de acestea - o lume în care America este mai puternică. Pentru a ajunge acolo, avem nevoie de o renaștere națională, de o strategie care reconstruiește fundația puterii americane. Iar asta înseamnă să realizăm că puterea și influența noastră externă începe prin măsurile pe care le luăm acasă“. Pe scurt, prioritatea sa era, înainte de toate, o concentrare pe „nation-building-ul de acasă“.
În timp, însă, toate aceste piruete strategice, asezonate cu blocajul care a marcat mandatele lui Obama, precum shutdown-ul guvernamental sau sechestrul bugetar al Pentagonului, au creat sentimentul unei retrageri din lume, au dat senzația de slăbiciune și de ambiguitate, generând semne de întrebare față de credibilitatea angajamentelor de securitate ale SUA și față de „liniile roșii“ enunțate de America (nu doar în Siria, dar și în cazul mult mai recent al Ucrainei, prin Memorandumul de la Budapesta). Exasperat de defensiva Washingtonului pe mai toate dosarele contemporane importante, Josef Joffe, editorialist al săptămânalului Die Zeit, rezuma într-un editorial din august 2013 percepția care părea să se fi cristalizat la nivelul societății internaționale față de comportamentul Statelor Unite sub Obama: „superputerea dominantă vrea să se neutralizeze. Națiunea care a inventat doctrina îndiguirii în timpul Războiului Rece vrea acum să se autoindiguiască. În aceste condiții, nu putem să îl învinuim pe domnul Putin pentru ceea ce este în natura puterilor ambițioase să facă, să testeze poziția rivalilor la periferie - așa cum face Beijingul în războiul nervilor din Marea Chinei de Sud“. Și, desigur, la un alt nivel, cum face Rusia astăzi în Ucraina.
|
Barack Obama şi Jimmy Carter
|
În istoria Războiului Rece mai există un moment de slăbiciune structurală a Statelor Unite - mandatul președintelui Jimmy Carter, când vedem o presiune similară de restructurare a angajamentelor globale, aceeași tendință de concentrare prioritară pe probleme interne și, în consecință, o absență internațională, un vid de putere imediat speculat de adversari. Mai mult, numeroase elemente prezente în epocă sunt comparabile cu cele de astăzi.
Pe parcursul anilor ’70, vedem un Washington marcat de impactul înfrângerii din Vietnam și, ulterior, de colapsul fostului aliat strivit sub asaltul armatelor comuniste din Nord. Ca și astăzi, vorbim de o „rebalansare“ a Americii spre China, în încercarea de a forța un clivaj strategic între Beijing și Moscova, dar și de o „resetare“ cu Uniunea Sovietică, prin inițiativa rămasă în istorie ca détente. Era o Americă în recesiune, care traversa cea mai gravă criză economică din ultimii 40 de ani, cu o inflație de 6% și șomaj de 7,8%. Dacă astăzi legitimitatea establishmentului este serios zdruncinată de scandalul NSA și cazul Snowden, atunci încrederea în guvern atingea un minim istoric pe fondul Watergate și al deciziilor dezastruoase luate în Vietnam. Congresul devine tot mai activ în formularea politicii externe sau de apărare, fiind decis să-și exercite atribuțiile de „checks and balances“ față de Casa Albă. Cam aceștia sunt parametrii care vor defini inițial mandatul lui Carter: o președinție slabă într-o luptă de gherilă permanentă cu Congresul și aproape paralizată de politica internă. Armata, psihologic zdruncinată de înfrângerea din Vietnam, dezvoltă un sindrom de tipul „never again“ excelent sintetizat de Robert Gates în memoriile sale: „cred că mai degrabă va fi o zi geroasă în iad înainte ca SUA să se mai implice militar într-un conflict din Lumea a treia“. Sufocat de agenda internă, în prima zi de mandat, Carter a tăiat bugetul apărării cu 6 miliarde de dolari. Apoi a redus la jumătate forțele americane staționate în Peninsula Coreeană. Era doar avanpremiera a ceea ce ulterior va ajunge să devină o structură găunoasă, putredă - un „hollow army“: o armată insuficient echipată, antrenată și aprovizionată. Cam ceea ce se prefigurează și astăzi, dacă sechestrul bugetar persistă: o armată prea mică pentru angajamentele de securitate aflate pe lista Pentagonului la acest moment, demodată, cu un grad redus de pregătire operațională, cu risc crescut pentru războaie de uzură, cu adversari oportuniști și aliați care nu pot conta pe sprijinul Americii. Este tabloul zugrăvit la începutul acestei luni, în Congres, de Christine Wormuth, responsabilă de coordonarea Quadrennial Defense Review.
Imaginea de ansamblu era a unei Americi în criză, paralizată politic, slabă, în retragere, dar și a unui Occident în derivă, fragmentat, lipsit de încredere în propriile forțe. Un instantaneu destul de familiar și pentru timpurile noastre. Plutea sentimentul unei “crize spirituale”. “Steaua sovietică se afl în ascensiune în timp ce steaua americană părea că se stinge”, rezuma Robert Gates atmosfera deceniului. “Statele Unite treceau pragul ultimului sfert de secol al secolului XX într-o stare de confuzie asupra locului lor în lume”, scria in 1977 amiralul Thomas H. Moorer (Chairman of the Joint Chiefs of Staff).
Între timp, slăbiciunea de fond a Vestului a fost imediat speculată de Moscova, declanșând o ofensivă geopolitică masivă în Lumea a treia: pe rând, Angola, Etiopia, Yemenul de Sud, Rhodesia, părți din America Latină ajung sub controlul indirect al Moscovei. Extinderea sferei de influență, dublată de investițiile militare masive, anunță o nouă balanță convențională în defavoarea Vestului, inclusiv în Europa. Se creează treptat o nouă atmosferă psihologică, totul culminând cu invazia Afganistanului. Acesta este și evenimentul care va cataliza o reevaluare profundă la nivelul Administrației Carter a relației cu URSS. Este începutul unui proces de contrabalansare a ofensivei sovietice pe multiple fronturi, prin campaniile de susținere a drepturilor omului și investițiile simbolice (sub umbrela Actului Final de la Helsinki) în mișcări de tipul Solidarității poloneze atacând la rădăcina legitimității sistemului comunist în Estul Europei și plantând practic semințele revoluțiilor de mai târziu. Păstrând proporțiile și aroma timpurilor actuale, un semnal similar a fost dat recent de Victoria Nuland semnalând intenția Washingtonului de a sprijini statele din Balcani și Europa Centrala și de Est în promovarea unor sisteme de guvernare curate, “accountable”, în consolidarea unor societăți civile active, implicate, inclusiv o presă independentă.
Și totuși, ce va schimba decisiv ecuația de putere a fost revitalizarea NATO, prin desfășurarea unor elemente cheie de infrastructură în Europa (rachetele Pershing 2), repoziționarea posturii americane în Orientul Mijlociu prin crearea unor forțe de reacție rapidă, precum și aprobarea unor ample investiții în sisteme de armament care vor pregăti viitoarea „revoluție în afaceri militare“, maturizată spre sfârșitul anilor ‘90. În cele din urmă, un adevăr rareori asumat de neoconservatorii de ieri și de azi este acela că „multe dintre măsurile pentru care este cunoscut și aplaudat Ronald Reagan au fost de fapt inițiate de Carter“, spune Stephen Sestanovich în cea mai recentă carte-Maximalist. America in the world from Truman to Obama (2014). „Carter a pregătit fundația pentru mai toate inițiativele pe care Ronald Reagan le va asuma în zona apărării“, concluzionează Robert Gates cu greutatea decidentului care a servit în Administrația Carter (în stafful National Security Council).
Să fie agresiunea împotriva Ucrainei „Afganistanul“ lui Obama – un moment de reevaluare strategică suficient pentru a genera un pivot american în Noua Europă (prin redesfășurarea celor două Brigade Combat Teams din Vechea Europă, pe flancul Estic) și chiar renașterea NATO? În parte, acest lucru ar presupune corectarea unei restanțe vechi care a condamnat Alianța la un dezechlibru de fond între Vechea Europă aflată la adăpost, în siguranță și Noua Europă care nu și-a depășit niciodată condiția de zonă-tampon deși tocmai acest lucru promitea extinderea umbrelei de securitate a NATO. În fapt, infrastructura de apărare colectivă a rămas pe loc, anchilozată în geografia simbolică a Războiului Rece, la Vest de “Pasul Fulda”. Este și realitatea care a împins mereu statele de pe flancul Estic în căutarea de semnale clare că NATO, și mai ales Washingtonul, vor veni în apărarea lor în caz de nevoie.
Referinte suplimentare:
Robert Gates, “From the shadows. The ultimate insider’s story of five presidents and how they won the Cold War”, Simon & Schuster, New York, 1996.
Amos A. Jordan, William J. Taylor Jr., Michael J. Meese, Suzanne C. Nielsen, “American National Security”, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 2009.
Andrew Krepinevich, “What would Jimmy Carter do?”, Defense One, March 11, 2014.
Stephen Sestanovich, “Maximalist. America in the world from Truman to Obama”, Alfred A. Knopf, New York, 2014.
