Pe aceeași temă
Zeci de filmuleţe cu corpurile celor ucişi de trupele loiale colonelului Gaddafi au invadat Internetul, fiind preluate de televiziunile din întreaga lume. Se estimează că numărul victimelor ar fi trecut de 1.000 de persoane. Se trage direct, în plin, cu muniţie de război. Tripoli are aparenţa unui oraş-fantomă. Singura grijă a străinilor care până mai ieri lucrau pe teritoriu libian este să revină acasă.
Pe parcursul săptămânii trecute, tot mai mulţi dintre apropiaţii colonelului Gaddafi au trecut de partea revoluţiei: şefii armatei, ministrul Justiţiei, administraţia, misiunile diplomatice ale Libiei de peste hotare. Până şi grupul personal de „asistente“ ucrainence l-a părăsit. Semn că „şobolanii“ abandonează nava. Este imaginea unui regim a cărui autoritate se prăbuşeşte în toate direcţiile. Apariţiile dictatorului sunt sporadice. Rămân simbolice imaginile care îl arată pe Gaddafi, cu celebra sa căciulă rusească, în faţa unei mulţimi de susţinători. Este imaginea unui Hitler în ultimele sale momente de viaţă, într-un Berlin sub asediu. Însă bătălia pentru Tripoli se anunţă sângeroasă: „La momentul potrivit, vom deschide depozitele de arme, astfel ca toţi libienii şi toate triburile să primească arme. Fiecare libian va primi o armă, fiecare trib va fi înarmat. Libia se va transforma într-un iad. Oamenii care nu mă iubesc nu merită să trăiască“, urla dictatorul.
Între timp, fostul ministru al Justiţiei, Mustafa Abdel Jalil, a anunţat constituirea unui guvern interimar care să administreze regiunile din est aflate acum sub controlul rebelilor. O combinaţie eclectică de militari, birocraţi şi oameni simpli. Îi uneşte ura faţă de Gaddafi. Se pregăteşte un veritabil marş asupra Capitalei. „Libia, un singur corp. Tripoli, inima noastră“, se poate citi pe bannerele din Benghazi, fieful forţelor revoluţionare. „Încercăm să îi organizăm pe oamenii care îşi vor sacrifica propriile vieţi pentru eliberarea Capitalei. Dar să intri în Tripoli nu va fi deloc uşor. Oricine va încerca va fi împuşcat“, a declarat generalul Gatrani, comandantul garnizoanei din Benghazi. Problema este că, în general, unităţile armatei libiene sunt foarte prost înarmate: tancurile, şi aşa foarte depăşite, abia merg, armele din dotare sunt vechi şi, de cele mai multe ori, lipsite de muniţie.
De remarcat că Gaddafi nu s-a bazat niciodată pe armata regulată pentru a asigura securitatea regimului său. Dimpotrivă, el s-a temut mereu de o lovitură de stat militară, după reţeta care l-a adus putere în 1969. De-altfel, armata regulată a fost printre primele corpuri care s-au dezintegrat la cea dintâi scânteie revoluţionară. O armată coerentă, funcţională şi competentă era ultimul lucru dorit de Gaddafi. Teama lui nu era externă, ci internă. De aceea, el a preferat să se bazeze pe forţe paramilitare, neregulate şi, în majoritate, pe mercenari recrutaţi din Ciad şi Niger. Oameni a căror loialitate faţă de colonel era incontestabilă.
Existenţa şi bunăstarea lor personală depindea doar de regimul colonelului. Într-o Libie post-Gaddafi, viitorul lor nu există. De aici motivaţia de a lupta fără limite, fără reguli, pentru apărarea regimului. Foarte probabil, ei sunt cei care au dus la îndeplinire ordinele date iniţial armatei şi refuzate de aceasta: de a înăbuşi în sânge revolta. Tocmai de aceea ultimul bastion al regimului, capitala Tripoli, va fi greu de cucerit: muniţia şi armamentul de ultimă oră (inclusiv tancuri) se află în dotarea acestor trupe de mercenari şi detaşamente speciale, conduse de unul dintre fiii dictatorului libian, Hannibal.
Delictul de suveranitate
La rândul său, comunitatea internaţională a reacţionat somând regimul libian să oprească baia de sânge. Sub presiunea violărilor masive ale drepturilor omului, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, în unanimitate, Rezoluţia 1970, prin care statele membre sunt obligate să impună un embargo asupra tuturor vânzărilor de armament către Libia, să îngheţe conturile şi bunurile regimului din afara Libiei şi să instituie interdicţia de ieşire din ţară pentru Gaddafi şi apropiaţii lui. În plus, toate abuzurile săvârşite de către oamenii regimului după 15 februarie vor intra sub jurisdicţia Tribunalului Penal Internaţional.
Rezoluţia Consiliului de Securitate a fost elaborată sub capitolul VII al Cartei, ceea ce, în terminologia ONU, înseamnă că regimul colonelului Gaddafi tocmai a devenit „o ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională“. Asistăm totodată şi la o posibilă premieră, fiind, se pare, pentru prima dată când norma „responsabilităţii de a proteja“ („Recalling the Libyan authorities´ responsibility to protect its population“) este explicit codificată într-o rezoluţie, sub antetul Capitolului VII al Cartei. Este o evoluţie semnificativă pentru că, pe fond, asistăm la reinterpretarea unui principiu aflat la baza ordinii internaţionale, cel de suveranitate. Suveranitatea naţională nu înseamnă numai drepturi, ci implică şi obligaţii. Acest principiu-normă este de fapt răspunsul unei comunităţi internaţionale paralizate pe parcursul anilor ´90 în faţa atrocităţilor din Rwanda sau Kosovo. Atunci, s-a invocat imposibilitatea unei intervenţii internaţionale pe motiv de încălcare a suveranităţii statului. Acum, a devenit de bun-simţ să consideri că suveranitatea nu poate asigura singură imunitatea regimurilor care comit atrocităţi în masă sau care promovează genocidul şi campaniile de epurare etnică, ca politici de stat, împotriva propriilor cetăţeni; în astfel de situaţii, de abuz sau delict de suveranitate, Consiliul de Securitate poate merge până la autorizarea forţei militare: „Suveranitatea statului nu înseamnă o licenţă pentru crima în masă. Guvernele trebuie să-şi asume responsabilitatea de a-şi proteja toţi cetăţenii. Când eşuează să facă asta, Consiliul de Securitate trebuie să-şi asume această responsabilitate, mergând până acolo încât poate autoriza chiar utilizarea forţei pentru oprirea atrocităţilor în masă, în interiorul unui stat“, spunea, în 2005, Kofi Annan.
Legături (ne)vinovate?
Deşi Franţa, prin vocea preşedintelui Sarkozy, tocmai a solicitat convocarea unui mare summit european pentru elaborarea unei strategii comune privind criza libiană şi consecinţele acesteia, totuşi nu putem să nu remarcăm cât de absentă a fost Europa în ultimele săptămâni. În fond, este necesară regândirea din temelii a întregii politici europene în regiune. Probabil că nimeni, la nivelul elitelor europene, nu a anticipat colapsul statu-quo-ului, altfel generos finanţat şi din bani europeni. În plus, legăturile dintre elitele europene şi autocraţiile din nordul Africii sunt departe de a fi inocente. Să nu uităm cazul ministrului de Externe al Franţei, proaspăt demisionara Alliot-Marie, care împreună cu soţul său (şi el membru al guvernului) şi-a făcut vacanţa de Crăciun în Tunisia dictatorului Ben Ali. Mai mult, a călătorit la bordul unui avion particular deţinut de un om de afaceri apropiat dictatorului Ben Ali şi care a şi vândut părinţilor ei (ambii de 90 de ani) o proprietate de aproape jumătate de milion de dolari. Pe 11 ianuarie, după uciderea a 11 protestatari, Alliot-Marie încă ieşea cu declaraţii favorabile regimului Ben Ali.
Abia după plecarea în exil a preşedintelui Ben Ali, Parisul a luat, în sfârşit, partea poporului tunisian. Aceleaşi legături imorale probabil că le găsim şi în cazul Italiei lui Berlusconi, care importă din Libia în jur de 13% din necesarul de gaz. În acelaşi timp, oare spre cine s-au dus banii pompaţi prin celebra Politică Europeană de Vecinătate a UE? În segmentele societăţii civile, alternative structurilor autoritare? Nici pe departe: „UE nu a fost capabilă să încurajeze şi să sprijine elementele existente în societatea civilă. Politica UE, în loc să sprijine aceşti actori, s-a concentrat pe instituţiile de stat, pe oficialii autoritari, oferindu-le acestora asistenţă economică şi tehnică, în schimbul garantării unor reforme democratice minore, cosmetizate. Impactul UE asupra regimurilor politice din aceste ţări a fost unul negativ, deoarece, în loc să promoveze un proces real de democratizare, UE a favorizat statu-quo-ul politic, ceea ce a însemnat menţinerea regimurilor autoritare“, ne-a declarat profesorul Elena Baracani, de la Institutul Italian de Ştiinte Umane din Florenţa. //
Citeste si despre: revolutiile arabe, Tunisia, Egipt, Libia, Gaddafi.
