Libia sub spectrul colapsului

Libia a revenit săptămâna trecută în prim-planul presei occidentale, când aviația egipteană a bombardat fieful din nord-estul țării controlat de gruparea islamistă Ansar al-Sharia. Represaliile vin pe fondul decapitării a 21 de creștini egipteni de către gruparea afiliată ISIS.

A fost un moment când operațiunea NATO din Libia era percepută ca o reușită, ca o intervenție model. Memoria Srebrenicei, dar și a genocidului din Ruanda împinsese câteva dintre statele NATO să acționeze preventiv pentru protejarea rebelilor din Benghazi în direcția cărora se îndreptau trupele colonelului Gaddafi. Odată ajunse acolo, ar fi curs „râuri de sânge“, pentru a folosi chiar cuvintele regimului de la Tripoli. Ulterior, susținerea revoluției libiene s-a tranformat într-o misiune asumată de Alianța Nord-Atlantică, validată de Consiliul de Securitate, sub capitolul VII din Cartă, prin care să folosească „toate mijloacele necesare“ pentru a impune o zonă de interdicție aeriană deasupra Libiei. Era în egală măsura și implementarea „responsabilității de a proteja“, o doctrină care își propunea o reinterpretare a obligațiilor circumscrise conceptului de suveranitate: „dacă un stat eșuează în a-și proteja cetățenii, comunitatea internațională are responsabilitatea să acționeze”[1], rezuma Madeleine Albright, fostul secretar de stat al SUA, nucleul unei doctrine ancorate în intervenționismul umanitar al anilor ‘90. Atunci rezultatul a fost limpede. NATO a protejat viața miilor de civili amenințați de regimul de la Tripoli „oferind totodată timpul și spațiul necesar pentru ca forțele locale să îl răstoarne pe Gaddafi. (...) Din perspectiva oricărui indicator, NATO a reușit în Libia“[2], concluzionau, în aprilie 2012, James Stavridis și Ivo Daalder, cei mai înalți oficiali ai SUA la nivelul NATO.

Cu totul altfel stau lucrurile 4 ani mai târziu. „Războiul“ a fost câștigat, dar s-a pierdut pacea. Libia nu a reușit să reconstruiască monopolul legitim de utilizare a forței, așezându-l ferm în mâinile statului post-Gaddafi. Instituțiile formale au rămas slabe, ca, de altfel, și capacitatea lor de a furniza bunuri publice. Dimpotrivă, exercițiul forței rămâne în mâini private. Eforturile de demobilizare, dezarmare și reintegrare (DDR) necesare oricărui mediu postconflict au eșuat[3]. Treptat, Libia de după 2011 s-a desfăcut în regiuni și facțiuni care își afirmă autonomia decizională, devenind propriul centru și transformându-se pas cu pas într-un paradis al milițiilor locale. Tripoli, dar și Misurata sau Benghazi (odată embleme ale rezistenței anti-Gaddafi) se află sub controlul unor miliții Islamiste. Între timp, forțele seculare s-au refugiat în Tobruk, unde mizează pe sprijinul generalului Khalifa Haftar, care comandă forțe apropiate vechiului regim și care luptă împotriva militanților islamiști, inclusiv împotriva grupării Ansar al-Sharia (responsabilă de uciderea ambasadorului american Chris Stephens, în Benghazi, în 2012)[4]. „Efectiv, statul libian s-a prăbușit, înlocuit fiind cu o serie de orașe-state beligerante“[5], scrie Jon Lee Anderson pentru The New Yorker. Libia are acum două parlamente și două guverne rivale, unul dominat de naționaliști și federaliști, celălalt dominat de islamiști. Foarte probabil, una dintre cauzele majore ale instabilităților de acum o reprezintă practica conservării grupărilor paramilitare ca pârghie de presiune pentru impunerea agendelor private. Pe fondul neîncrederii în structurile vechiul regim, un timp s-a mers pe ideea că brigăzile paramilitare formează „armata“ revoluției, însă ele nu au fost niciodată absorbite într-un corp unitar, într-un establishment formal de securitate[6]. Loialitățile au rămas limitate la indentitățile primare, nicidecum extinse la statul post 2011. Libia „ar putea sfârși ca un stat falimentar, devenind o Somalie a Mediteranei, cu serioase consecințe pentru Tunisia – singura stea strălucitoare care a mai ramas din Primăvara Arabă –, pentru Egipt și sudul Europei“[7], avertiza chiar săptămâna trecută Jonathan Powell, trimisul special al guvernului britanic.

Retroactiv, nu putem să nu observăm paralele inițiale dintre intervențiile desfășurate în Afganistan și Libia. În ambele cazuri, Vestul a oferit o umbrelă aeriană unor facțiuni tribale care au sfârșit prin schimbarea regimului. În ambele cazuri, intervenția inițială a fost minimalistă, mai degrabă offshore, căutând cu orice preț exit-ul, evitând programatic perspectiva implicării de lungă durată în operațiuni extinse de construcție a statului. Atât în Afganistan, cât și în Libia s-a pierdut timp prețios în primele momente, acea „lună de miere“ când se putea desfășura o prezență substanțială de menținere a păcii care să sprjine statul local în a-și consolida suveranitatea teritorială (prin implementarea de programe specifice de DDR și SSR – reforma sectorului de securitate). Intervenția nu a a fost urmată de o componentă imediată de securizare a păcii, după modelul aplicat în Bosnia și Kosovo (anii ‘90) sau în Sierra Leone (după 2002). Poate aici se află în parte și sursa malpraxisului. Probabil lecția pe care trebuie să o învățăm (sugerată de generalul Anthony Zinni) ține de aplicarea timpurie a doctrinei Powell („utilizarea covârșitoare a puterii“), dar pe componenta de stabilizare postconflict, de nation-building și de echilibrare a balanței de putere la firul ierbii între diversele facțiuni. Cu alte cuvinte, disponibilitatea de a desfășura forțe suficiente mai devreme decât mai târziu. Dar cine în Vest sau în comunitatea internațională extinsă și-ar fi asumat prețul politic și economic în acest sens, într-un moment în care forțele americane părăseau Irakul și ne aflam în plină accelerare a campaniei din Afganistan? Indiferent de răspuns, prin consecințele sale, Libia va bântui pentru multă vreme de acum înainte intervenționismul occidental.