Pe aceeași temă
Criza din Ucraina, precum și ascensiunea forțelor Califatului Islamic au surprins Casa Albă. În cele din urmă sunt variabile care ar trebui să impună o regândire a doctrinei americane de politică externă.
Oare de ce America nu face mai mult în Orientul Mijlociu împotriva ISIS sau pentru susținerea Kievului împotriva forțelor surogat ale Moscovei în Estul Ucrainei? Este o întrebare tot mai des ridicată în presa din întreaga lume. În cele din urmă, sunt crize care amenință să arunce în aer regiuni esențiale pentru stabilitatea internațională. Între timp, Administrația Obama devine tot mai contestată, fiind criticată din interiorul și din afara Statelor Unite pentru măsurile prea timide și pentru o politică externă a jumătăților de măsură.
În parte, răspunsul îl găsim în atitudinea de fond care a consacrat din primul moment viziunea administrației despre rolul Statelor Unite în lume. Din această perspectivă, anunțarea pivotului sau a „rebalansării“ spre Pacific devine metafora centrală a schimbării pe care Obama dorea să o implementeze. În cele din urmă, nu este vorba doar de o simplă reorientare geografică. Ideea de fond era mult mai extinsă, vizând restabilirea unui echilibru între lista nesfârșită de angajamente globale și fundamentele economice interne, între mult prea costisitoarele operațiuni de stabilizare societală derulate în Irak și Afganistan și imperativul de nation-building acasă, între o politică externă hipermilitarizată și instrumentele diplomației tradiționale, între angajamentele unilaterale unde Washingtonul achită nota de plată și eforturile colective asumate prin intermediul coalițiilor internaționale.
Pe undeva, asistăm la o doctrină de autoîndiguire sau anesteziere a exceselor post-9/11 și care acum pare să condiționeze mental gama răspunsurilor posibile în fața oricărei noi crize. Mai mult, este o atitudine care vine din conștientizarea unor limite obiective care înlănțuie până și o superputere ca Statele Unite: „Este dificil și aproape imposibil să ai o strategie limpede și clară într-o lume atât de fluidă, în care nu mai avem puterea de altădată. Într-un sens, aceasta este strategia lui Obama, recunoașterea acestui fapt. Astfel, atât în discursul său, cât și în realitate, el încearcă să reducă așteptarea că putem controla și determina evenimentele“, spune istoricul David Kennedy, de la Universitatea Stanford. Poate pe aceste coordonate găsim și miezul „doctrinei Obama“. Altfel, o filosofie reflectată și în componența echipei celui de-al doilea mandat și care condiționează în egală măsură și input-ul pe care îl primește președintele. Intervenționiștii din celebra „echipa a rivalilor“ (Petraeus, Clinton, până la un punct și Gates) au fost înlocuiți cu oameni aleși pe sprânceană - Hagel, Kerry, Dempsey - și care îmbrățișează programatic prudența doctrinei Obama. De-altfel în ultimii ani s-a văzut influența tot mai mare a cercului intim de consilieri din jurul președintelui Obama asupra deciziilor de limitare strictă a rolului Statelor Unite în crizele momentului.
Mai există o lecție desprinsă din războaiele anilor 2000 și care îi face pe membrii administrației să se gândească de o sută de ori înainte de a da undă verde unei alte intervenții: limitele puterii militare in lumea de astazi. Cu alte cuvinte la ceea ce se poate în mod obiectiv îndeplini prin instrumente preponderent militare. Este din nou o realitate tot mai adânc internalizată. „Când m-am alăturat Corpului Pușcașilor Marini în 1961, v-aș fi spus că războaiele se decid în întregime pe câmpul de luptă“, spune generalul Tony Zinni, într-o carte lansată chiar în această săptămână. La sfârșitul carierei militare și după câteva războaie simultane, „unde trebuia să lupți și să reconstruiești o societate în același timp“, a înțeles că variabilele decisive care pot să asigure durabilitate unei eventuale victorii militare tactice se află în afara câmpului de bătălie, în sfera societală și politică. „Nu mai este suficient ca un președinte să găseasca un bun luptător, capabil să imagineze o schemă militară victorioasă. El mai trebuie să găsească și o persoană care poate să reconstruiască o societate“, spune Zinni.
Devine tot mai răspândită ideea că „stabilitatea este doar temporară fără buna guvernare“, după cum concluziona și un oficial care se pregătește să părăsească administrația. Este exact lecția învățata de Obama în Libia și care îl ține acum departe de Siria sau de revenirea terestră în Irak, pentru că, în cele din urmă, nota de plată aferentă va aparține tot Statelor Unite. În evaluarea administrației, componenta principală de răspuns în Orientul Mijlociu presupune formularea unor proiecte de societate capabile să răspundă aspirațiilor majorității sunite din Siria și minorității sunite din Irak. Dar vorbim de o sarcină mult peste disponibilitatea politică a administrației de a implica Statele Unite într-un nou exercițiu de state-building la o scară infinit mai complexă decât ceea ce își asumase George W. Bush și una care depinde mai degrabă de voința Bagdadului și, eventual, de mobilizarea ajutorului statelor sunnite din regiune.
Și criza din Ucraina a arătat o Americă reținută și relativ minimalistă în sprijinul acordat Kievului, foarte probabil pentru că vede acest lucru ca fiind preponderent responsabilitatea Europei. Acum se așteaptă implicarea sa în reasigurarea substanțială a flancului estic, inclusiv prin staționarea permanentă de trupe americane în Noua Europă. Dar cât de departe va merge în acest efort? Summit-ul NATO este simbolic, pentru că ne va arăta și dacă Obama rămâne fidel sau este dispus să-și revizuiască fundamental doctrina pentru restul mandatului.
