Mai este regimul politic francez democratic?- cateva concluzii dupa alegerile din Franta -

Alexandru Gussi | 22.06.2007

Pe aceeași temă

 În ultimele doua luni (din 22 aprilie, data primului tur al alegerilor prezidentiale, si pana pe 17 iunie, data celui de al doilea tur al alegerilor pentru Adunarea Nationala) au avut loc nu mai putin de patru chemari la urne ale francezilor, care au decis cine va detine esentialul puterii politice în urmatorii cinci ani. Este deci momentul unui bilant care, pentru romani, este de doua ori interesant. In primul rand, pentru ca regimul politic romanesc instituit prin  Constitutia din 1991 se inspira cu precadere din exemplul francez, în consecinta evolutiile practicii constitutionale în cadrul Constitutiei celei de a V-a Republici trebuie sa ne dea de gandit, în masura în care vrem sa reformam sistemul politic din Romania. În al doilea rand, pentru ca evolutia orientarii politice a Frantei, atat la nivelul politicii interne, cat si la cel al politicii europene, ne intereseaza direct în calitatea pe care o avem de noi membri ai Uniunii Europene.

Rezultatele de duminica au confirmat faptul ca Nicolas Sarkozy va beneficia de o majoritate neta de 346 de deputati în Adunarea Nationala (din care 314 ai Uniunii pentru o Miscarea Populara) dintr-un total de 577. Chiar daca aceasta victorie este mai putin importanta decat o anuntau sondajele, ea este una istorica pentru dreapta franceza si mai ales pentru UMP. Al doilea tur al alegerilor legislative a corectat amploarea victoriei UMP din primul tur, aducand Partidului Socialist, cu 185 de alesi, un sensibil progres în numar de locuri fata de 2002. Apropiatii lui Nicolas Sarkozy nu par sa regrete ratarea unei majoritati mai largi, pentru ca aceasta ar fi fost plina de capcane, existand riscul emergentei unei opozitii interne. Acum, presedintele francez va putea sa pastreze mai usor coeziunea si mai ales sa-i domine pe deputatii care sustin guvernul, fara sa aiba emotii cu privire la forta opozitiei socialiste, cata vreme pentru cinci ani UMP va domina clar Legislativul.

 

Relegitimarea sistemului politic francez

 

In continuare, ma voi concentra asupra evolutiei regimului politic francez care a rezultat din trecerea, dupa 2002, de la un mandat al presedintelui de 7 ani, la unul de 5 ani, durata identica cu cea a mandatului deputatilor. Rezumata, pentru marea majoritate a analistilor aceasta evolutie pare sa duca la o concentrare a puterilor în mainile presedintelui. Multi chiar se întreaba daca aceasta concentrare, cel putin a puterii executive si legislative, dar nu numai, nu este de natura a pune la îndoiala masura în care regimul politic francez este unul democratic. Aceasta a fost si tema majora a campaniei electorale care s-a desfasurat în ultima luna. Dar, dincolo de instrumentalizarea politica a acestei îngrijorari, ea apare teoretic legitima si merita evaluata atent.

Evocarea unei posibile derive autoritare poate parea excesiva, cata vreme de cel putin zece ani se spune ca regimul politic al celei de a V-a Republici este în criza-faza terminala, argumentele principale fiind scaderea constanta a nivelului de participare la urne si faptul ca, din 1981, la fiecare alegere prezidentiala sau legislativa, a avut loc o noua alternanta. Dar tocmai aceste doua argumente au fost contrazise cu ocazia alegerilor prezidentiale din acest an pentru ca dreapta evita o noua alternanta si mai ales beneficiaza de o prezenta la vot exceptionala (84% în primul tur al prezidentialelor). Alt argument important era legat de forta celor doua extreme, care a culminat în 2002 prin prezenta în al doilea tur a presedintelui Frontului National. Dar iata ca, în 2007, asistam la o scadere spectaculoasa a lui Jean-Marie Le Pen (care cade pe locul patru cu putin peste procente) si a partidului sau (numai 4% la primul tur al parlamentarelor, practic inexistent în al doilea), extrema stanga si chiar Partidul Comunist fiind si ele în recul net. In plus, pentru alegerile prezidentiale a fost o campanie electorala care i-a interesat pe majoritatea francezilor si a entuziasmat o parte însemnata a lor, daca ne luam dupa prezenta la mitingurile diversilor candidati, fara precedent în ultimii 25 de ani. Notabil este si scorul total al primilor doi clasati în primul tur al prezidentialelor, 57% din sufragii, fata de 36% în 2002.

 Nu este deci nici o îndoiala asupra faptului ca alegerile prezidentiale din 2007 au relegitimat întregul sistem politic francez. Alegerile legislative au consfintit dominatia Partidului Socialist asupra întregii stangi, respectiv a Uniunii pentru o Miscare Populara asupra dreptei si centrului-dreapta si declinul probabil ireversibil al Frontului National si al Partidului Comunist. De patru ori francezii au votat pentru o majoritate clara, adica pentru aplicarea cat mai rapida a reformelor promise, au votat probabil mai putin pentru Nicolas Sarkozy, cat pentru un program de dreapta fara concesii în domenii precum imigratia, securitatea si fiscalitatea. Prezentat de PS ca un potential dictator, Nicolas Sarkozy a fost votat, apoi reconfirmat prin rezultatul legislativelor, tocmai pentru ca si-a asumat responsabilitatea aplicarii întregului program, lasandu-si primul-ministru, Fran çois Fillon, în postura unui secretar combinat cu purtatorul de cuvant.

 Iesirea din criza de legitimitate a regimului este evidenta, iar popularitatea actualului presedinte este incontestabila, totusi se pune în mod firesc întrebarea: ce fel de regim este acela în care presedintele unui partid, UMP (asa cum este de facto Sarkozy acum), concentreaza întreaga putere executiva, controleaza ambele Camere ale Legislativului si se bazeaza pe majoritati efective în institutii de control precum  Consiliul Constitutional si Consiliul Audiovizualului. Pe scurt, este vorba de un regim al presedintelui în care nu functioneaza separarea stricta între Executiv si Legislativ, specifica prezidentialismului american, si fara de care alegerile legislative, cum au fost cele încheiate pe 17 iunie, sunt pur si simplu o formalitate. Cu alte cuvinte, nu prezenta la urne scazuta la acest tip de alegeri este îngrijoratoare (la ambele tururi 60%), ci faptul ca electorii nu au facut decat sa traga concluzia unei schimbari de regim.

Aici trebuie sa vedem în ce masura instrumentalizarea politica a acestei veritabile probleme de principiu democratic este discutabila. Cand se vorbeste despre eventualitatea unei dictaturi a presedintelui, se ignora trei elemente fundamentale: contraputerile care exista si care limiteaza marja de manevra a unui singur om, precedentele si cultura politica atat a celor care exercita puterea, cat si cea a majoritatii francezilor.

 Pe langa sistemul juridic, care este o contraputere constitutionala evidenta, pe langa puterea sindicala si a strazii, care sunt si ele importante, puterea dreptei este limitata de alti factori, cum sunt puterile locale (21 de regiuni din 22 sunt controlate de stanga, ca si majoritatea departamentelor si primarii ale unor mari orase, începand cu Parisul), institutiile  Uniunii Europene, ca sa nu mai vorbim de faptul ca, spre deosebire de anii ’60, ’70 si ’80, statul nu mai controleaza principalii jucatori din economie.

 Exista deci suficiente contraputeri, totusi acestea nu folosesc ca principal mijloc mecanismele controlului parlamentar asupra Executivului. Aceste contraputeri au fost active si în anii ’80, cand Partidul Socialist si presedintele Fran çois Mitterrand dominau Adunarea Nationala. Acest precedent explica si serenitatea francezilor în fata acestei situatii politice dezechilibrate si relativa insensibilitate a lor la apelurile aproape dramatice ale PS si ale presei de stanga, care denuntau riscurile acestui dezechilibru. Cultura politica a liderilor si a majoritatii populatiei este în acelasi timp democratica si pregatita sa faca fata unor riscuri veritabile, cum a fost acela din 2002, cand 82% dintre francezi l-au ales în al doilea tur al prezidentialelor pe contracandidatului lui Jean-Marie Le Pen, în ciuda faptului ca acesta se numea Jacques Chirac.

 

Confirmarea electorala

 

Dar daca riscul autoritarismului nu este decat o fantasma de campanie, de ce sa nu fim exclusiv optimisti cand vedem ca principalele probleme ale sistemului politic francez, legitimitatea si eficienta, par ca s-au rezolvat? Paradoxul vine tocmai din faptul ca motivul fundamental al rezolvarii bolilor sistemului, evolutia hotarata spre un sistem cu doua partide, pune la îndoiala chiar rostul alegerilor legislative, ramase o formalitate postprezidentiala în care guvernul numit de presedintele proaspat instalat nu cere decat confirmarea electorala, o confirmare care risca sa fie de fiecare data automata. Nu s-ar putea iesi din acest sistem decat daca un candidat care nu vine din unul dintre cele doua mari partide castiga alegerile prezidentiale, lucru care duce la întoarcerea la un regim al coabitarii pe care nimeni nu îl doreste. In realitate, singura solutie logica pentru iesirea din actuala situatie se anunta a fi adoptarea modelului prezidentialist american si transformarea presedintelui în unicul sef al Executivului, reforma probabila numai în masura în care ea va spori sansele unei eventuale realegeri ale lui Nicolas Sarkozy în 2012.

Deriva concentrarii puterii în sistemul politic francez ne spune multe despre evolutia generala a sistemelor politice, despre faptul ca, indiferent de tipul de regim, parlamentar sau prezidential, avem în majoritatea cazurilor o veritabila alegere prin vot universal a sefului Executivului si o marginalizare a puterii parlamentare. Contraputerile se refugiaza la nivel local, european si, evident, la cel al societatii civile. Pe de alta parte, sistemele de decizie sunt mult prea complexe ca majoritatea politicii mari sa fie controlate de un singur om. In fond, oamenii nu voteaza un om, voteaza un program, esentiala, dar totusi secundara este masura în care acesta este un purtator credibil al acelui program si pare ca are capacitatea de a-l aplica.

Din acest punct de vedere, pentru cazul romanesc, lectia evolutiei regimului francez este ca evolutia unui sistem politic tine în primul rand de forta partidelor si de coerenta lor doctrinara. Infrangerea socialistilor francezi în alegerile prezidentiale si legislative, în ciuda faptului ca domina clar întreaga stanga, este rezultatul unificarii dreptei si mai ales al clarificarii sale programatice. Intr-un fel sau altul, toate democratiile sunt dependente de sanatatea partidelor, în unele cazuri acestea blocheaza legatura societate-putere politica, în altele o face posibila.

 

 ( Subtitlurile apartin redactiei)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22