Mandela, un semizeu al lumii noastre

Viața și moartea lui Nelson Mandela ne spun multe lucruri interesante despre nevoia de simboluri a modernității globalizate în care trăim. Zilele acestea, multiplicarea omagiilor aduse „părintelui Africii de Sud“ este etapa finală a unui lung proces de sanctificare. E cu adevărat extraordinar destinul copilului de culoare care a avut ghinionul să se nască într-o Africă de Sud din ce în ce mai rasistă și a ajuns părintele unei națiuni multirasiale. Dar această poveste extraordinară este numai soclul care face posibilă o statuie menită să încarneze valorile, pasiunile și pericolele societății globale.

În noaptea de joi, 5 decembrie, la ora când principalele televiziuni de știri in­ternaționale și-au întrerupt programele pentru a da în direct anunțul făcut de actualul președinte al Africii de Sud, Jacob Zuma, știrea morții lui Nelson Man­dela putea fi cunoscută pe alte căi, dar nu trebuia să devină numai su­biec­tul unui banal breaking-news. Ca­rac­terul ritualic al anunțului și doliul glo­bal instituționalizat pun în evidență mă­sura în care Mandela devenise deja un simbol care scapă Africii de Sud, ca­re depășește și statura de „mândrie a în­tregului continent african“, pentru a fi îmbrățișat de toți liderii politici și de toate societățile care se simt parte a lumii mondializate.

Sursă de legitimare pentru unii, re­sur­să inepuizabilă de speranță pentru al­ții, legenda Mandela conține, ca orice le­gendă, un adevăr dincolo de rea­li­ta­tea și detaliile istorice. Esențial este în­să faptul că acest adevăr se în­ră­dă­ci­nează într-o reală confruntare între un om și lumea în care s-a născut.

Mandela a fost un re­vo­lu­țio­nar. Unul care, după lup­ta în ilegalitate, după 27 de ani de închisoare, pâ­nă la urmă a învins. Este ultimul revoluționar învingător al se­colului XX și pentru asta capacitatea sa de a-i inspira pe membrii societăților civile din lumea întreagă este numai la început. Simbol al curajului, simbol al le­gitimării violenței în contextul dis­cri­minării rasiale, Mandela devine arhi­tectul reconcilierii după eliberarea sa, în 1990.

Astfel, remarcabila sa charismă i-a per­mis să încarneze principii con­tra­dic­torii. Revoluționar devenit lider politic, apoi simbol al nonviolenței și pacificării unei societăți aflate sub amenințarea răz­boiului civil. Aceasta este și una din­tre cheile universalizării lecției sale. Pen­tru statele lumii aflate în tranziție de la regimuri vinovate de încălcări sis­tematice ale drepturilor omului, cazul sud-african a avut și are forța mo­de­lului. Comisia pentru Reconciliere și Adevăr, înființată în 1995, a reușit să redefinească raportul cu trecutul re­cent prin mărturiile publice ale vic­ti­melor, dar și prin cele ale călăilor. Pre­țul tranziției pacifice și al adevărului nu a fost mic: amnistierea vinovaților care au mărturisit. Mandela a făcut po­sibilă acceptarea acestui proces de că­tre radicalul ANC (Congresul Național African), reușind să combine în mod fericit realpolitik-ul cu valoarea morală a adevărului și cu valoarea spirituală a iertării. Adept al unor idealuri co­mu­niste, a impus o linie politică ce com­bina discursul politic şi cel moral, ca şi anticomunistul Havel, cu care împarte parcursul din închisoare în postura de şef de stat reconciliator.

Poate că nu este inutil să în­țelegem dificultatea acestui exercițiu, făcând apel la me­moria noastră recentă. Este bine să ne aducem aminte că, aproximativ în aceeași perioadă a anilor 1990, liderii țării noastre opu­neau adevărul reconcilierii și își păs­trau puterea prin specularea diver­gen­țelor între diverse categorii de români. Este greu să nu ne gândim cum ar fi ară­tat România dacă un Corneliu Co­posu ar fi putut garanta o autentică re­conciliere. Dar pentru o reconciliere tre­buie să fie cel puțin doi. În cazul sud-african, ieșirea din apartheid a fost începută de preşedintele Frederik de Klerk, cu care Mandela a negociat după eliberarea sa în 1990 și cu care a împărțit Premiul Nobel pentru Pace din 1993.

Revenind la valoarea de simbol uni­versal a fostului președinte sud-afri­can, merită subliniat faptul că acesta hrănește un mit relativ recent: schim­barea revoluționară nonviolentă. De alt­fel, Gandhi a fost unul dintre prin­ci­palele repere ale lui Mandela. Acest mit reconciliază setea de schimbare din so­cietățile civile cu o la fel de răspândită respingere a violenței. Cazul schimbării regimului de apartheid de la Pretoria, ca și căderea unor regimuri totalitare și autoritare la sfârșitul secolului XX par să justifice acest model. Adevărul is­toric este evident mai nuanțat, dar în mod interesant el ne întoarce la pro­ble­ma globalizării. Într-o lume a inter­de­pendenței economice, militare și po­li­tice, schimbările de regim sunt o re­zul­tantă a unor forțe care de cele mai mul­te ori depășesc un context intern spe­cific. Astfel, trecerea puterii se face ade­sea pe cale nonviolentă, delicată și plină de pericole fiind perioada tran­ziției. Societatea internațională poate contribui decisiv la o schimbare paș­nică de regim, dar sarcina tranziției ca­de în primul rând pe umerii noilor li­deri politici. În cei cinci ani de mandat (1994-1999), Mandela reușește să pro­moveze un dificil proces de reconciliere și să consolideze noul regim demo­cra­tic. Iar acesta a fost și rezultatul unei tranziții a lui Mandela însuși, de la ero­ul rezistenței și simbolul intransigenței la actorul unor serii de compromisuri niciodată integral acceptate de miș­ca­rea pe care a condus-o din 1991, ANC-ul dominat de concepțiile marxist-le­ni­niste. În plus, dincolo de simbol, Man­dela cel real a fost și beneficiarul unui context geopolitic marcat de sfârșitul Războiului Rece. Dar sensul opor­tu­ni­tății și știința compromisului nu fac de­cât să pună și mai bine în valoare di­mensiunea de lider moral pe care a că­pătat-o liderul sud-african. Venită din suferință, din discursul împotriva urii și răzbunării și din capacitatea efectivă de a susține logica reconcilierii, această statură contrastează cu dimensiunea do­­minant tehnocratică a liderilor po­li­tici cu care a fost contemporan la nivel internaţional. Formați la școlile eli­te­lor, dar cu o experiență de viață li­mi­tată, omagiul lor unanim de azi este și rezultatul căutării unei cauţiuni mo­rale.

Nelson Mandela a intrat în nemurire pe poarta din față a unei lumi globalizate care își caută simbolurile, care are nevoie de oameni ca­pa­bili să încarneze valorile comune. Re­ligia laică a drepturilor omului și-a gă­sit în mod fericit încarnarea în fostul de­ţinut numărul 46.664. Dezvrăjirea lu­mii este, iată, o iluzie. Blândul și în­țe­leptul Mandela de la sfârșitul lungii sa­le vieți esențializează modul cum vrem să acceptăm acest destin în memoria noas­tră colectivă. Dar zilele acestea poate ar trebui mai ales să ne amintim de puritatea cu valoare universală a co­pilului de culoare născut într-o lume ca^­­re nu-i dădea nicio șansă. Pe 15 de­cembrie se va întoarce în satul co­pi­lăriei sale, Qunu, pentru a fi în­mor­mân­tat sub privirile întregii lumi.