Marele pariu al lui Obama în Asia

În weekendul trecut, în marginea turneului asiatic, departe de lumina reflectoarelor, Administrația Obama se prea poate să fi dezvăluit cea mai importantă inițiativă a sa în materie de politici de apărare. Dacă va fi dusă la bun sfârșit, primind un sprijin bipartizan, poate avea un impact similar celui înregistrat sub Ronald Reagan.

În relațiile internaționale, fie că ne raportăm la aliați sau la ad­ver­sari, percepția contează. Aceas­ta influențează calculul decidenților, determină politici și com­por­ta­men­te, mobilizează opi­ni­ile publice. În ul­timă ins­tan­ță, re­asigurarea stra­te­gică, dar și des­cu­rajarea, idei cen­trale în diversele cri­ze regionale, re­pre­zin­tă exer­ciții ample de co­mu­ni­care. Din această perspectivă, cel mai recent turneu al pre­ședin­te­lui Obama din Asia (în China, Birmania și Australia) nu face o excepție. Multe dintre ințiativele anunțate au o simbolistică aparte pentru zona Asia-Pacific (precum discursul ținut alături de lidera opoziției birmane, Aung San Suu Kyi), ca de altfel și pentru în­trea­ga societate internațională (pla­fonarea emisiilor de dioxid de car­bon până în 2030 de către Chi­na).

Aroganţa Chinei

Dar chiar în momentul în care era anunțat un pachet cu­prin­zător de măsuri menite să regleze interacțiunile militare dintre pu­terea în ascensiune și cea care asi­gură integritatea păcii și sta­bi­li­tății în Pacificul de Vest, Beijingul nu a pierdut ocazia să-și etaleze muș­chii de secol XXI și să trans­mită un mesaj regiunii, că de acum joacă într-o altă ligă. Ast­fel, China a dezvăluit lumii pro­totipul noului său avion invizibil, o copie apropiată versiunii ame­ricane de F-35. Foarte probabil, ni­mic nu a fost întâmplător. Exis­tă o istorie recentă foarte bogată în acest sens de ridiculizare a re­prezentantului SUA și, prin aceas­ta, de intimidare a regiunii. Acum, victima acestei coregrafii a fost chiar arhitectul pivotului SUA în Asia-Pacific, poate cea mai im­portanta inițiativă de politică ex­ternă a Administrației Obama. În trecut, Leon Panetta, dar și Ro­bert Gates au fost supuși aceluiași ritual. În memoriile sale, Gates povestește un epi­sod din timpul vi­zitei sale din oc­tombrie 2010, când Bejingul prezenta primele fotografii ale unui avion in­vizibil - așa-nu­mi­tul J-20. „A fost cel mai mare F**k You pe care puteai să îl primești“ din partea armatei chineze. Cam la fel și astăzi.

Reconfirmarea pivotului

Desigur toate nuanțele așteptate și care în ultimii ani au consacrat agenda pivotului american în Pacific au fost punctate. La Bei­jing, Obama a reiterat interesul fundamental al Americii în men­ținerea libertății de navigație, un bun public internațional tot mai expus în Mările Chinei de Sud și Est. Apoi, în discursul de la Uni­versitatea Queensland din Aus­tralia, Obama a vorbit despre fap­tul că ordinea ideală de securitate în Asia trebuie să se fun­da­men­teze nu pe sfere de influență, pe coerciție sau intimidarea na­țiu­nilor mici de către marile puteri, ci pe norme internaționale și ali­anțe de apărare colectivă. Mai mult, Obama a reasigurat în­trea­ga regiune că în spatele acestor piloni ai stabilității se va afla um­brela americană: „o putere a Pa­cificului, Statele Unite și-au in­vestit sângele și resursele pen­tru a extinde această viziune. Nu doar vorbim despre aceasta, ci investim în ea. Generații de americani au servit și au murit în Asia Pacific pentru ca po­poa­rele regiunii să trăiască libere. Așadar, nimeni nu ar trebui să ne conteste voința și an­ga­ja­men­tul față de aliații noștri“. Pe acest fond, președintele american a reamintit ingredientele pi­vo­tu­lui, o inițiativă prin care va asi­gura o prezență militară spo­rită în Singapore, Filipine, Aus­tralia, ur­mând ca, până la sfâr­șitul de­ceniului, 60% din flo­ta navală și aeriană a Statelor Uni­te să fie con­centrată în Pacific.

O nouă strategie de offset

Până aici, nimic nou sub soare. Însă în weekendul trecut, în mar­ginea turneului asiatic, departe de lumina reflectoarelor, Ad­mi­nistrația Obama se prea poate să fi dezvăluit cea mai importantă inițiativă a sa în materie de po­litici de apărare care, dacă va fi dusă la bun sfârșit, fiind con­so­lidată de următorul președinte, poate avea un impact similar ce­lui înregistrat sub Ronald Reagan. Acesta a speculat masiv așa-nu­mita „revoluție în afaceri mi­li­tare“ a anilor ‘80 pentru a în­cli­na decisiv balanța de putere în defavoarea URSS, câștigând Răz­boiul Rece. Nu este deloc în­tâm­plă­tor că șeful Pentagonului, Chuck Hagel, și-a anunțat Inițiativa de Inovare în Apărare chiar sub cupola Bibliotecii Prezidențiale Ro­nald Reagan. Prin acest pro­gram se dorește pregătirea unei noi fundații de apărare, a unui altfel de Pentagon, a unui sistem de descurajare regândit pe teh­no­logiile secolului XXI - robotică, drone, printing-ul 3D.

În cele din urmă, este singura modalitate de a asigura prin fap­te credibilitatea pivotului asiatic, precum și a pachetului de reacție rapidă anunțat la cel mai recent summit NATO pentru protejarea flancului estic al Alianței. De­si­gur, toate acestea sunt măsuri ne­cesare, dar insuficiente pentru că nu răspund pe deplin datelor ac­tuale ale mediului de securitate contemporan. Pe scurt, s-a vor­bit mult în ultimul timp de o cri­ză de credibilitate a garanțiilor de securitate oferite de Statele Unite. Și pe bună dreptate. Fun­da­ția tehnologică pe care se spri­jină aceasta este tot mai de­mo­dată, tot mai îngustă, în măsura în care competitorii au recuperat decalajul, investit masiv în teh­nologii care anulează avantajele competitive care până nu de mult erau o marcă înregistrată ame­ricană și care transformau SUA într-o putere expediționară globală. Însă avantajele sale ră­mâ­neau fără egal într-o lume în ca­re capacitatea de a domina mă­rile, aerul și spațiul erau fără ri­val. Dar de ani buni, arsenalele antiacces și de interdicție re­gională deținute de China și Ru­sia proliferează: „sisteme an­ti­na­vă, antiaeriene, antisatelit gân­di­te să contracareze avantajele tradiționale ale SUA, în special capacitatea de a-și proiecta pu­terea în orice regiune“, avertiza Hagel în septembrie. Acestora li se adaugă o impresionantă co­lec­ție de rachete de croazieră și bom­­bardiere cu raza lungă de ac­țiune, submarine, plus mijloace de război electronic. Din această perspectivă, Marea Chinei de Sud, dar și Marea Neagră se în­scriu în tendință, devenind pas cu pas „lacuri antiacces“. Cu al­te cuvinte, capacitatea de ran­forsare și alimentare din afară, in­clusiv o eventuală intervenție pen­­tru protejarea dreptului de tran­zit în apele internaționale sunt puse sub semnul întrebării. „Fără superioritate tehnologică, forța și credibilitatea alianțelor noastre va avea de suferit. An­ga­jamentele noastre față de apli­ca­rea regulilor și normelor de drept internațional pot fi puse la îndoială atât de prieteni, cât și de adversari. Semnele de în­tre­bare referitoare la capacitatea noastră de a câștiga razboaiele vii­­torului pot submina po­ten­ția­lul nostru de a le descuraja“, re­zu­ma Hagel miza următorilor ani.

Modelul din care se inspiră astăzi Administrația Obama are pro­fun­de rezonanțe istorice. A mai fost aplicat de către Eisenhower în anii ’50 (prin așa-numita politică de New Look, când armele nu­cleare devin principala piesă de descurajare a unei invazii so­vie­tice), dar mai ales de către Ad­mi­nistrația Carter în a doua ju­mă­tate a anilor ‘70. Aceasta din ur­mă se afla într-o conjunctură de­loc de invidiat: balanța de putere convențională și chiar cea nu­cleară avantajau net URSS, iar eli­tele militare sovietice ajunseseră să creadă în șansele de reușită ale unei campanii de tip blietzkrieg asupra NATO. În acest context, era nevoie de o strategie de off­set, de o formulă care să com­penseze dezechilibrul, investind în avantaje comparative unice Statelor Unite. Ulterior, spe­cu­larea tehnologiei IT prin dez­vol­tarea de senzori avansați de re­cunoaștere și avertizare timpurie, inclusiv de arme inteligente ghi­date prin GPS vor revoluționa balanța de putere din Europa. În definitiv, așa cum arată me­mo­riile lui Robert Gates, Carter este cel care „a pregătit fundația pen­tru mai toate inițiativele pe care Ronald Reagan le va asuma în zona apărării“, altfel o com­po­nentă care a jucat un rol esențial în înfrângerea URSS. Obama își joa­că astăzi propria șansa de a fi un Carter de secol XXI.